Castelul din chirpici

Într-un orășel uitat de lume, locuitorii trăiesc în conformitate cu trei reguli simple dar fixe: "Întotdeauna mai târziu, niciodată mai devreme! Întotdeauna mai puțin, niciodată mai mult! Întotdeauna mai prost, niciodată mai bine!" Acestea sunt legile pe care societatea le impune, dictând ritmul vieții lor.

Sunt prizonieri ai propriilor obiceiuri, agățându-se de ele ca de o fâșie de hârtie creponată, într-o lume în care totul s-a degradat: inteligența, moralitatea, simțul datoriei, demnitatea. Par tot mai înstrăinați, cu senzația că sunt doar slugi pentru slugile ajunse. În centrul orașului cosmopolit se înalță un castel dărăpănat, construit din chirpici. Este un simbol al decadenței și promiscuității.

Oamenii obișnuiesc să amâne munca și deciziile de la o zi la alta, să se mulțumească cu puțin și să accepte un standard mai scăzut decât cel pe care l-ar putea atinge. De ce să trăiești bine când poți cu ușurință să trăiești prost? De ce să mănânci rafinat când poți să mănânci lături? De ce să porți haine de firmă când se găsesc zdrențe peste tot? De ce să vezi frumusețile lumii când poți admira crăpăturile pereților din camera ta?

Se complac în ignoranță! Cei care au venituri mari, nu știu ce să facă cu banii.

Sărmanii parveniți!

Merg cu una dintre mașinile lor ponosite second-hand ca să-și cumpere pâine de la colțul străzii. Majoritatea au un program zilnic încărcat, mers la hair-stylist, la salonul de spălat pe picioare, apoi la salonul de spălat pe dinți și epilare, sală de fitness, yoga, masaj și ghicit în palmă și în talpă.

Acești parveniți, înarmați cu opulența lor efemeră, au uitat de rădăcinile lor umile, au uitat de ulițele înguste și mizere din care s-au ridicat desculți. Își văd existența printr-un filtru de iluzie, unde servitorii și serviciile costisitoare par a fi dovada unui statut superior. În orbirea lor, ei nu văd că trăiesc într-un oraș de beton cenușiu, unde majoritatea locuitorilor își împart existența între sărăcie și mizerie. În ciuda realității îndoielnice, ei se plimbă pe străzi cu o aroganță teatrală, îmbrățișând o viață de opulență și decadentă decădere, fiind convinși că sunt protagoniștii unor telenovele urmărite cu sufletul la gură de rude, vecini și cunoscuți. Sunt atât de înfășurați în această dramă auto-creată, încât au devenit surzi la țipetele de disperare ale orașului pe care l-au uitat și au extrema halucinație că sunt înconjurați de clădiri futuriste și vehicule spațiale.

De ce să muncească cineva mai mult de 4 ore pe săptămână, când această generație activă este formată din persoane cu dizabilități? Și nu doar fizice - văz, auz, membre lipsă, paralizie parțială sau completă, epilepsie, nanism - ci și dizabilități intelectuale grave și dizabilități psihice. Uită!

Oamenii uită când trebuie să dea dar nu uită când trebuie să ia!

Am ajuns slugă la slugile ajunse!

În timp ce acești parveniți se învârt într-un vis repetitiv al unei metropole grandioase, singura lor realizare în acest orășel uitat de lume, ei bine, singura lor realizare este doar acel amărât castel de chirpici...

The Who - My generation:

"People try to put us d-down Just because we get around Things they do look awful c-c-cold

I hope I die before I get old

This is my generation This is my generation, baby"

The Who - Generația mea

"Oamenii vor să ne trateze ca pe niște g-gunoaie, Doar pentru că ne plimbăm prin lume, Lucrurile pe care le fac ei par îngrozitor de r-r-reci, Sper să mor înainte să ajung bătrân. Asta e generația mea Asta e generația mea, dragă!"

Gardienii întunericului

 

Într-o dimineață mohorâtă, la Paris, Napoleon Bonaparte, un mare om de stat și lider militar, se afla într-o încăpere întunecată, reflectând asupra unei dileme apăsătoare. Era hotărât să construiască o fortăreață care să servească drept închisoare pentru cei mai înfricoșători criminali și bestii umane. Această fortăreață avea să fie cunoscută sub numele de Bastilia.

Napoleon se întreba: “Cine va fi suficient de curajos și de nemilos pentru a-i prinde și a-i păzi pe acești indivizi? Cine va veghea asupra acestor creaturi întunecate, astfel încât să nu scape și să nu provoace haos în lumea noastră?” În acea clipă, ușa încăperii se deschise încet și intră un bărbat în vârstă, cu privire ascuțită și hainele încărcate de istorie. Era Cardinalul Richelieu, un om de încredere al regelui Ludovic al XIII-lea și un maestru al intrigilor politice. Richelieu se așeză în fața lui Napoleon și începu să vorbească cu voce gravă: “Majestate, am auzit de dilema ta și de planurile tale de a construi Bastilia. Aceasta este o inițiativă curajoasă și necesară pentru stabilitatea regatului nostru. Dar să nu uităm că întunericul poate fi învins doar de o altă formă de întuneric.” Napoleon îl privi curios. “Ce vrei să spui, Cardinale?” Richelieu zâmbi misterios. “Majestate, pentru a păzi acești monștri, trebuie să creăm gardieni și polițiști care să fie și ei nemiloși și ticăloși. Oameni care să nu se teamă să intre în adâncurile întunericului și să-i aducă pe acești criminali la lumină.” Napoleon își dădu seama că Richelieu avea dreptate. “Deci, cine ar trebui să fie acești gardieni?” Richelieu își așeză mâinile pe masă și spuse: “Majestate, ar trebui să căutăm printre cei care au cunoscut întunericul în propriile vieți. Cei care au luptat cu demonii lor interiori și au ieșit învingători. Aceștia vor fi cei mai potriviți să păzească Bastilia.” Napoleon își aminti de soldații săi, de oamenii care au trecut prin războaie și suferință. “Da, Cardinale, ai dreptate. Voi crea o forță de gardieni și polițiști care să fie la fel de nemiloși ca cei pe care îi vor păzi.” Și așa, sub sfatul lui Richelieu, a fost construită Bastilia. Gardienii și polițiștii au devenit o parte esențială a acestei fortărețe întunecate, iar întunericul a fost învins de o altă formă de întuneric. Legenda spune că Richelieu a fost cel care a inspirat această soluție ingenioasă, iar numele său a rămas în istorie alături de Bastilia și Napoleon.