Sindromul (6)

   

   Tocmai dădeam colțul, pe lângă cimitir, pe străduța care ducea la Unitatea Militară și mă gândeam așa, în mintea mea de soldat Svejk, cum de nu mă luase încă nici un tren în bot până atunci! 

Între cimitir și Unitatea militară trecea calea ferată, cu două rânduri de șine, unele dus și altele întors, cu o frecvență de 7 minute între trenuri. Problema era că veneam cam des pe drumul ăsta, și dacă la dus eram treaz-nemâncat, la întors eram invers. De multe ori foarte cu chef de strip-tease printre macaze.

Cum de-am scăpat rămâne un mister.

Poate că m-a vegheat bunica, care era îngropată chiar în cimitirul ăla, pe aleea centrală, unde era și un mic monument, cu poza ei și a bunicului, deși bunicul trăia bine-mersi și n-avea niciun gând cu caracter tragic.

Poate am avut doar noroc porcesc. Chiar așa, de sute de ori?

Cine naiba se uita dacă vine vreun tren, Stevie Wonder? Hai liberareeee!

   După asta săream gardul Unității și niciodată, dar absolut niciodată nu am aterizat în capul vreunei patrule. Și ăștia aveau o frecvență de 3 ore între gărzi și mai erau și ăia de santinelă și planton care trăgeau de frică și în pisici. Pe mine m-au ocolit evenimentele astea neplăcute. Parcă eram omul invizibil.

Sigur că mă veghea bunica! Când eram mic îmi spunea: Îl vezi pe ăsta? adică pe bunicul. O să vă îngroape pe toți, o să împărățească pământul 100 de ani!

Dumnezeu s-o ierte, nici n-a greșit prea mult! Bunicul a fost ca ăia de la Rolling Stones, cărora au început să le moară fanii!

   Bietul tata s-a stins la un an după el iar cumnatul cu patru ani înainte, bunica cu 20 de ani mai devreme! După el s-au dus relativ repede și mătușa, tanti Pic, adică fiica lui și imediat nepoata. I-a supraviețuit doar mama (nora) dar ea e din altă ramură genealogică. Bine, eu nici nu mi-am propus să trăiesc mult, aș fi foarte mulțumit dacă prind 60 de ani, deși n-aș paria niciodată pe asta, iar pensia i-am donat-o anticipat lui Iliescu, să aibă săracul cu ce-și plăti gazele la bătrânețe!  

Sunt oameni care vor să trăiască mult și fac orice pentru asta. Uite la bunicul, alergări zilnice, program strict, regim sever, saună, masaj, curve, țigări, băutură...

Ar mai fi trăit lejer 10 ani dacă nu ajungea la spital cu o banală toxiinfecție alimentară și a luat ceva de-acolo sau poate l-au strâns de gât chiar doctorii sau vreo asistentă mai pizmașă i-a pus perna pe față, că ne luaseră la rost că de ce l-am mai adus la vârsta asta, n-a trăit destul nazistul??!

Uite și mama, primăvara bea suc de urzici o lună de zile iar toamna mănâncă struguri tot o lună! În rest ceaiuri de toate felurile și ceva pe-alături. O bate pe Halep în finala de la Roland Garros cu mâna stângă! Are secretele ei pe care nu le spune la nimeni, că ce mai e suta în ziua de azi, sau poate n-am avut eu urechi de auzit.


Uite d-aia stau eu aici singur-singurel, ca o fantomă la fereastră, îngropat în mediul virtual și tot sper să fie doar un alt vis ciudat. 

Sindromul (5)

   Am fost ales Președinte al României și mă pregăteam pentru vizita prietenului Trump, însoțit firește de Prima Doamnă. Era cam dezordine în casă pentru că acolo urma să vină, la mine acasă. M-am grăbit să strâng lucrurile pe ici pe colo și am luat rufele de pe sârmă.

De câte ori mă visez acasă, întotdeauna visez casa cea mare în care mi-am petrecut adolescența. Niciodată o altă casă și doar am schimbat deseori locațiile. Nici măcar nu m-am născut în această casă, ba nici nu mă leagă prea multe evenimente plăcute, dar asta e, cu subconștientul nu te pui!


   Până să vină Donald și Melania, hop că mă pomenesc la poartă cu Ali ''Căpitanul'' Carter, un jucător de snooker cu totul special pentru mine și foarte simpatic, care a avut numai belele la viața lui și aici nu mă refer la faptul că a pierdut ambele finale de Campionat Mondial jucate împotriva lui Ronnie O'Sullivan!

   În 2003 a fost diagnosticat cu boala Crohn, o maladie teribilă și e bine nici să nu știi despre ce e vorba...ferească Dumnezeu, mai rău nici că se poate...Și-a revenit cumva și a reînceput să joace. 
S-a căsătorit, are doi copii, Max și Olivia și o mare pasiune pentru zbor, deținând licență de pilot.

   În 2013 a fost anunțat că se poate și mai rău, a fost diagnosticat cu un cancer testicular și a luat pauză de la snooker un an, cu toate că era foarte îngrijorat că va ieși din primii 10 jucători ai lumii. Doctorii nu au epuizat veștile proaste și după puțin timp l-au anunțat că are cancer și la un plămân, începând o chimioterapie intensivă. A efectuat conștiincios tratamentele și operațiile chirurgicale respective și când să zică hop i-a recidivat cancerul testicular în stare metastatică...

   Cum-necum, în octombrie 2014, după aproape 2 ani a revenit în circuit și a câștigat din prima General Cup, un turneu desfășurat la Hong Kong! Nu știu cum s-a realizat minunea dar încă joacă bine-mersi, are o ambiție formidabilă și anul acesta a ajuns la Campionatul Mondial până în ''sferturi''..
Iată ce a spus Carter: ''Nu m-am gîndit la turneele câştigate cât timp eram la spital. Le-aş fi dat pe toate doar pentru a fi din nou sănătos. Când s-a aflat că am din nou cancer, fiul meu mi-a spus:
- Tati, tu ești prietenul meu cel mai bun, nu vreau să mori! Am ieșit repede din cameră și am izbucnit în plâns. Era prea mult. Știam că fiul meu are nevoie de mine şi a fost puterea mea, principala mea motivaţie să mă însănătoşesc. ''

   Chiar nu mai știam nimic de el de ceva timp așa că m-am bucurat când l-am văzut pe ''căpitan'' întrând jovial în curte. Îl însoțea soția, care în visul meu era altcineva, o stagiară care a lucrat cu mine, în perioada mea de început. Tipa asta cam umbla cu părul între ochi prin fabrică și avea un amant ziarist, motivând că soțul personal nu e om serios, adică o face tot timpul să râdă!
Bun motiv, am remarcat eu la momentul respectiv.

Avea și o vorbă Vasilica, că așa o chema, ''nu există femei fidele, ci doar femei nesolicitate'', o cugetare împrumutată de la Woody Allen.

Foarte bine!


   L-am întâmpinat pe Ali Carter și acesta s-a arătat interesat de instalația de încălzire a casei, așa că l-am poftit înăuntru și i-am explicat cam despre ce e vorba. S-a apucat să studieze temeinic schițele termice pe care le aveam, în timp ce Vasilica scorbolea temeinic prin dulapuri și sertare dar să fim serioși, cine se poate supăra pe căpitan pentru atâta lucru?

Am fost anunțat că a venit Trump și am ieșit cu soția afară, unde i-am găsit la o masă în grădină.

Domnule, oameni deosebiți și nu aș spune că modestia lor m-a impresionat ci faptul că erau niște oameni normali, fără ifose sau talente...

Melania, o doamnă elegantă și plăcută, ni s-a adresat într-o limbă română desăvârșită, păstrând politețea și demnitatea într-un echilibru de o naturalețe sublimă.

Altă lume, alți oameni, altă mentalitate...

''Căpitanul'' Ali Carter a ieșit pe balcon și ne-a salutat, privind in treacăt grădina cu gazonul impecabil și florile viu colorate, apoi s-a retras discret.

Doamnele au inceput o discuție despre copii și campania ''Be Best'' iar Donald s-a aplecat spre mine conspirativ și m-a întrebat cu glas scăzut: Ce facem dom'le cu Huawei?

Sindromul (4)

 

Am aterizat la Mumbai, la Jocurile Olimpice organizate în India!

Nu mă întrebați nimic în legătură cu asta pentru că e doar un nenorocit de vis.

   În studioul de la o televiziune românească, un rârâit discuta aprins despre rezultatul meciului de snooker Anglia - India. Snooker-ul, sport olimpic? E posibil orice. În fine, eu nu eram tocmai în studioul televiziunii ci undeva pe hol, așa că nu am idee cine erau invitații. L-am văzut însă pe Hagi, care deși era pe hol, ca și mine, făcea comentarii în legătură cu rezultatul, strigându-le celor dinăuntru. 

- Bate Selby cu 4-0 și egalează situația.

Să egaleze? Dar cine câștigase primul meci, Advani, Mehta, Brahmaputra, Kama Sutra, Dr. Bombay? Și mai ales, cu cine?


   În următoarea secvență mă aflam chiar în sala unde se disputa meciul dintre Mark Selby și un tânăr indian, cam paralel cu sportul ăsta. Nu-l lăsa în pace pe Selby, ba îi punea mâna pe tac, ba se interpunea între bile. L-am văzut pe Selby concentrat dar asta nu l-a oprit să-l plesnească pe ăla mic după ceafă de câteva ori. A fost 4-0 fără istoric iar eu asistam într-un scaun cu rotile, din nu știu ce motive, pentru că nu aveam nici pe dracu.

Mai târziu mi-am dat seama că văzusem aseară un episod din Mom (scaunul cu rotile) și citisem în cursul zilei că în rețeaua UPC s-a introdus în grilă un nou canal de filme indiene! Foarte frumos!

   Selby tocmai terminase meciul și nota conștiincios într-un caiet scorul final și asta pentru că n-am văzut picior de arbitru pe-acolo. Proastă organizare, zic, bine că nu se aude și niște muzică indiană dar îmi dau seama că n-aș putea avea un vis în care să mă torturez singur! Sau se poate?

Cât despre meci, cum să emită pretenții Indiile de Est în fața Regatului Unit? Acolo câinii latră și acum cu accent britanic!

   Eram chiar lângă masă și mi s-a părut ciudat că Mark nu era tocmai bărbatul acela frumușel, cu ochi languroși, albaștri precum cerul senin, ca un star de cinema, ba era chiar urâțel, cu nasul neașteptat de mare și fața suptă. Când a trecut pe lângă mine am dat să-l ating și mi-a zâmbit amabil și chiar afectuos dar asta probabil pentru că eram în nenorocitul ăla de scaun cu rotile și așa mai departe. Și în visul ăsta nu-mi ieșea pe gură nicio boabă de engleză inteligibilă și acum, pe bune, în realitate chiar vorbesc binișor engleza, cam ca Iliescu, cu accent rusesc! :)

Am zis un ''Congratulation'' neinteligibil și am zâmbit intimidat, Selby m-a bătut pe umăr prietenos și s-a dus la treaba lui cu nasul ăla lung iar eu am plecat până spre ieșire, unde m-am ridicat de pe scaun schițând câțiva pași de rock'n'roll și am stat o clipă să mă gândesc cam cine ar putea juca în decisiv, pentru că la jocurile de snooker inter-țări participă câte doi sportivi, de obicei Anglia a fost mai mereu reprezentată de Barry Hawkins și Judd Trump, proaspătul campion mondial și preferatul meu și urma meciul decisiv de dublu.

Acum întru puțin în realitate, înaintea finalei de la Campionatul Mondial de anul acesta cu Higgins am pronosticat 18 la 10, știam că după finala pierdută acum 10 ani (pe care am urmărit-o cu sufletul la gură), Judd Trump îl va snopi acum în bătaie pe John! A fost chiar și mai rău, 18-9 și îmi pare rău că n-am scris nicăieri înainte dar credeți-mă pe cuvânt, am o foaie de hârtie pe care am notat scorul cu o zi înainte și soția poate să confirme! 

   N-am mai rămas să mă dumiresc cine va mai juca pentru că m-a trezit nenorocitul de telefon cu o alertă de furtună! Am deschis ochii și după ceva timp am auzit cerul bolborosind și un fulger ramificat a luminat camera, urmat imediat de o bășină anemică care m-a trezit definitiv. Fir-ați ai dracului de roboți, astăzi și mâine dar, cu aplicațiile voastre cu tot! Ce mă făceam fără alertă! 

Mă gândesc că atunci când va apărea inteligența artificială, toți vom face întocmai tot ce ne zice robotul: du-te și mănâncă, mergi în parc să alergi 30 de minute, du-te și te cacă! 

O să scot aplicațiile astea detestabile, ticăloase și mizerabile care îmi fac viața amară, una câte una, până o să fiu lăsat în pace, să visez și eu liniștit.

Sindromul (3)

   

   Eram în excursie pe un oraș plutitor imens, undeva în largul coastelor New-York-ului. Tricou bleu-ciel, pantaloni scurți albi, adidași asortați și ochelari de soare ultimul răcnet.

   Din elicopter se vedea că este așezat pe mai multe niveluri, exact ca vasele alea albe imense cu foarte multe etaje care fac croaziere, numai că în vârf se afla un oraș în toată regula, cu zgârie-nori și tot felul de ansambluri arhitectonice futuriste. Semăna mai degrabă cu o navă spațială imensă, care se deplasa încet, foarte încet pe apa fără valuri.

N-am văzut așa ceva nici în filmele SF, nici n-am citit în vreo carte, dar sigur nu sunt primul care își imaginează (visează) așa ceva.

   Chiar mă gândeam dacă orașul ăsta plutitor se aventurează ocazional și către Atlantic într-o escapadă, deși, îmi spuneam eu în gând, ar fi cam riscant. 

În fine, aveam un apartament extravagant imens, cu pereții din marmură și sticlă și mă pomenesc cu o echipă de zugravi și mă gândesc de ce dracu, eu, ca turist de lux, mi-aș renova apartamentul, care-i treaba mea? Plus, mă gândeam că o să mă mănânce ăștia de bani, nu că aș fi zgârcit dar parcă o rupeau bine pe românește. Unul mă întreabă într-o rom-engleză aproximativă dacă am prin casă niște ''pești'' de pungi din plastic. Zic, ce-i aia? Poate pungi din plastic sau mai bine prelate să pună pe jos ca să nu sară vopseaua, varul sau cu ce dracu dau ei. Mă apuc să caut prin niște sertare și dau de câteva sacoșe de hârtie. 

În timpul ăsta apare o doamnă cu un aparat foto, exact ca pe litoral, doar că nu avea un palmier gonflabil, baloane și o maimuță pentru că era decor natural suficient peste tot, că erau în ghivece, că erau în pământ, palmierii ăștia, nu știu ce să vă spun. 

Cerul albastru, marea albastră, flori roșii peste tot, vegetație verde luxuriantă, totul de un strălucitor intens, că visul era tehnicolor și full hd, am uitat să menționez, pe alocuri 4K. O iau pe nevastă vesel pe după gât să facem poze, că nu știu cum se întâmplă dar în toate visele sunt cu nevasta....nu tu Jessica sau tipele alea de la Victoria Secret, nu tată, nevasta peste tot, să cotrobăie ea în visele mele personale! (Asta mi se trage de la austeritatea rigidă a mamei, că nu mergeam nici la veceu fără bilet de voie! Nevasta e genul opus, chiar prea de treabă dar nu e bine să-ți forțezi norocul!)

Mă apuc să zâmbesc ca un prost deși aia încă nu pregătise aparatul și deja mă gândeam că o să ies nașpa în poze, că așa ies eu întotdeauna, cam urâțel, nu sunt fotogenic. Când eram mai mic l-am și întrebat pe tata, de ce ies eu așa în poze și mi-a răspuns că "ies cum sunt!" Ei pe naiba, dar nu așa arăt eu în realitate...Nu apare mimica feței, sclipirile mele, nimic-nimic, doar o față imobilă, ca în tablourile ălora de la nunți atârnate pe perete deasupra patului conjugal.

   Insula asta plutitoare ar putea să țină pe ea o țară întreagă, orașe întregi așezate pe etaje, iar în vârf o splendoare de clădiri, înalte, care aminteau de Singapore si era la fel de cald. Curgeau apele pe mine, ca Dunărea la Drencova dar era și o briză corespunzătoare.

   Facem câteva poze cu zâmbetul meu artificial înghețat pe mutră și mă întreabă femeia aia cum mă cheamă, ca să mă treacă la catastif. Îi spun eu numele dar nu și adresa. La ce apartament stăm, nu îmi amintesc, o întreb pe nevastă dar și ea se uită la mine, de parcă  s-ar uita pe geam. Zic, nu știu exact dar ne întâlnim tot aici, când sunt gata, întreb? Vineri! Și azi ce e? Marți. Aha, deci peste 3 zile tot aici pe la ora 9, cel devreme. Bine, dar uit să întreb cât mă costă că sigur aici totul e scump, că e luxul de pe lume, am băut ieri un martini și doar măslina a costat cât leafa pe o săptămână. În fine, pleacă asta și rămân cu zugravii, care numai de lucru nu aveau chef, ba îmi cer și niște tescovină. Ia mai dă-i dracu și hai să facem o tură cu elicopterul.

Când să mă urc pe scară o văd pe tipa cu pozele, și parcă am uitat și bruma de engleză pe care o știam. Hau maci...foto...dolars și așa mai departe?!

 Fiftin, zice ea prompt. Hopa, cam scump. Pe bucată? Da, mă calicule...îmi zice pe românește și abia acum observ că e bronzată bine. Mă mai gândesc eu, mă scarpin în cap, zic, e bine. Păi cum să nu fie bine, ''fiftin e chiar ieftin'', un adevărat chilipir!

   Dăm o tură cu elicopterul, roșu ca o jucărie nichelată. Frumos domnule, ce-au făcut ăștia chiar în golf. Se vede New York-ul în depărtare, prin cerul senin fără pic de nor, iar jos e insula plutitoare, cu blocuri înalte, parcuri verzi, amfiteatre, piscine albastre, chiar și câteva biserici albe izolate. Mă gândesc că sunt biserici pentru toate cultele si zăresc câteva catedrale pentru turiști dar aici nu seamănă nimic cu vulgarul Las Vegas, nu e nimic chici, totul pare din viitorul îndepărtat. Mă gândesc dacă or fi și cimitire, le caut din priviri dar îmi dau seama că sunt tâmpit, ce dracu să caute aici, e un oraș de agrement, ce-mi veni? Dacă se apucă vreunul să crape p-aici îl duc ăștia unde trebuie, asta să fie marea lui problemă, să se vadă omul mort că se rezolvă...

Voi ați văzut vise care să aibă sfârșit? Eu, nu prea, de obicei te trezește ceva.

Apropo de Victoria Secret, nu am văzut picătură de fată pe nicăieri, probabil că o să am un vis cu Jessica când o să mă prăbușesc cu un avion, în drum spre o destinație exotică și cu zero supraviețuitori, nenorocitul de mine!

Bate cineva la ușă? Jess?

Sindromul (2)

   Uite hal de vis! 

   Eram cu nevasta în zona Cinema Tineretului ca să cumpărăm bilete la teatru, chiar pentru seara asta. Știu că acolo nu mai e cinema ci o cârciumă dar visul e vis. În fața teatrului erau o grămadă de actori îmbrăcați în călugări, cu pancarte în mână, care discutau aprins. L-am recunoscut pe Victor Rebengiuc dar nu auzeam ce spune. Gesticula intens, tulburat.

Mi-am dat seama că aveam mâinile ocupate, căram câte două sacoșe fiecare, cu diverse cumpărături de la supermarket. Soția îmi spune, du-te tu să iei bilete și eu rămân cu sacoșele aici. Asta și fac, merg la casa de bilete. Cer două bilete pentru spectacolul de azi. Casiera pare contrariată, nu vezi dom'le că țara arde și dumneata vii la teatru?! Nici nu se știe dacă se va mai ține reprezentația. 

- Nu știu nimic, zic eu, bătând în retragere, aș putea să mă întorc deseară, înaintea spectacolului, mai găsesc bilete? 

- Ba bine că nu, îmi răspunde țâfnoasă. 

- Și dacă nu se mai joacă, întreb timid? 

- Înseamnă că i-a împușcat p-ăștia, îți dăm banii înapoi!

Ies afară buimac. Actorii s-au încolonat, așa, îmbrăcați în călugări și au plecat spre Piață. Văd că lângă nevastă s-a postat un milițian. Ce s-a întâmplat, întreb politicos?

Milițianul mă ia tare.

- Tovarășe, trebuie să plătiți ce-aveți în sacoșe! 

- Păi am plătit la supermarket, am și bonul fiscal! 

- Nu contează, mai plătiți o dată! 

- Cum să mai plătesc o dată, de ce? 

- Vrei să te duc la secție, mă, stai să chem duba. 

Soția începuse să scoată produsele și să le înșire pe o masă, unde era o tovarășă care semăna suspect cu tanti Leana. Asta a început să le socotească, că avea o casă de marcaj improvizată chiar acolo, afară, pe trotuarul mizerabil și a dat deoparte două conserve cu ton. 

- Ce faceți cu alea, zic eu alarmat. 

- Se confiscă, e marfă ilegală. 

- Dar le-am plătit, am bonul chiar aici, protestez eu. 

- Nu este de la noi, e de afară, se confiscă! 
Scot banii din portofel și plătesc. Observ în trecere că pe bancnote e chipul analfabetei ăleia.

- Ce dracu, domnule, iar am ajuns în nebunia asta de...coșmar?!

- Ai grijă ce spui, ce scrii, ce faci, că trimitem duba! Ești pe LISTĂ, paștele **** de roacăr drogat, mă nenorocitule, zbiară el rânjind sinistru cu fața desfigurată!

M-am trezit lac de sudoare. Mi-e frică, încă tremur. Unde naiba sunt?

Stau rezemat pe o bancă într-un parc. 

E liniște. 

Nimeni in jur. 

E destul de cald, soarele e chiar deasupra mea, se zărește printre crengile cireșului înflorit. 

Tableta e alături, telefonul și borseta odihnesc mai încolo. 

Mă uit în jur, flori. Culori. 

Sunt acasă! Nu e o pictură de Van Gogh, sunt la Gradina Botanică.

Măcar până la următorul vis...

Sindromul (1)

"Sindromul'' e un titlu incomplet, o să revin cu afurisitul de cuvânt lipsă mai târziu. "Sindromul curului" sau ce mi-o trece prin cap la momentul respectiv.

   Stau pe Faleza Dunării, tolănit, îmbrăcat și încălțat regulamentar, pe un șezlong comod și meditez la filosofia sindromului meu. Că e neobișnuit să mă bântuie chiar și acum. 
Hai să lămurim problema de la început, ca să nu vă mai țin în joc de glezne: visez urât, dom'le, sau visez neașteptat de urât...

Adică, tocmai eu, care am fost transferat din iad ceva mai sus, cum spunea amicul Toma. 
De fapt el spunea exact invers, uite c-am găsit textul, hai să fiu corect: ''Dar ce vă mirați, eu sunt Mefisto... Adică dracul. Nu știu dacă vă mai amintiți dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.
Nu știți ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut... Cum face unul vreo prostie gata și scuza. Nu e el de vină săracul, dracul l-a pus. Eu? Eu, nu știu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Și nu știu atunci de ce mă amestecă pe mine.''

Text: Dan Mihăescu și Grigore Pop

   Visele astea vin permanent. Noaptea, ziua, seara, dimineața. Când încerc să mă odihnesc, nu mă lasă. Vorba cântecului: ''Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc'', că n-au găsit altă rimă! Ba da, uite aici, 3rei Sud Est! 😄

Mai devreme am ațipit puțin, mângâiat de razele călduțe și hop, l-am visat pe ''Cap de menghină'', un vecin de-al meu, care îmi transmitea voios peste gard, în trecere spre cârciuma "La măgarul tăvălit", că s-au scumpit iar gazele și curentul! Avea un fel de exuberanță tembelă, de parcă ar fi trebuit să ne bucurăm în grup și individual pentru grija permanentă a ălora pentru bolile cardiovasculare cardiace de inimă provocate populației.
M-a uimit faptul că avea moaca urâtă a ăluia știrb și cu mustață rară...da' ce mai contează...vise...m-am trezit ca mușcat de șarpe, cu inima bubuind.


Am luat cartea de lângă mine, ''Marele Plan'' a micuțului Stephen Hawking și am dat fix la pagina 189, că așa fac eu, țin minte pe de rost paginile. Citesc: ''Cel mai de neînțeles lucru în privința universului este că poate fi înțeles. Albert Einstein'' 
Foarte bine, prietene, felicitări, zic în gând și trag cu ochiul la bateria tabletei, 57%.


Ia să iau eu o înghețată pe băț. Din aia, jumătate ciocolată și jumătate vanilie.
Mă uit la ea cu poftă mare: vanilia are o culoarea care îmi place, am și un tricou așa, îl port pe-acasă, uneori dorm cu el. 
De cacao sunt sătul.

Mă uit cum trece apa, vorba ăluia din nu știu ce carte, care spunea că ''stătea pe marginea unui râu și-și privea viața curgând!'' Mă gândesc că dacă aș face o bărcuță din hârtie și i-aș da drumul pe Dunăre s-ar duce drept acolo, cu puțin ghinion. Sau dacă aș cădea eu leșinat în apă, m-aș trezi după ceva timp în gheara aia cu trei degete, care-i spune deltă! M-ar pescui vreun lipovean și m-ar băga în ciorbă la ceaun, pe post de șalău, cu mămăliguță. E foarte probabil să-mi scoată și icrele!


Uite o barcă cu motor, de culoare roșie, care trage după ea un cetățean pe schiuri. Îi mai trebuie să țină în mână un steag de aceeași culoare cu barca, ''sângele clasei muncitoare exploatate''...
Sunt și iahturi și caiace și un vaporaș care se tot fâțâie de colo-colo. E bine că nimeni nu deranjează, totul se desfășoară ca într-o muzică ambientală de Brian Eno.


   ''Cap de menghină'' ăsta a avut o poveste dramatică. A venit la oraș, tânăr și entuziast, a luat o casă pe care a renovat-o, a pus viță-de-vie la intrare, câțiva pomi fructiferi și flori de piatră și s-a angajat la o uzină ca sudor, a găsit o țărăncuță de-a lui, un pisic de femeie și a turnat repede trei copii, să nu-i ia altul înainte, doi băieți și o fată. După disponibilizările din anii '90, l-au găsit spânzurat de o grindă, nevasta și-a pus mălai în cap și s-a mutat la bloc, într-o gheenă de gunoi cu un boschetar, fata a devenit prostituată iar băieții, unul a dispărut subit și gurile rele spun că ar fi îngropat în grădină chiar de tac-su iar celălalt a ajuns la pușcărie pentru furt din camioane. Da.

Au mai rămas doar florile de piatră...

                                               II

   Eu am o problemă cu mâinile. Adică nu pot să merg undeva fără să car ceva după mine, o servietă, o geantă, un geamantan, ceva. În ultimul timp purtam o borsetă, în care țineam actele și banii. Actele, adică buletinul. Să nu mă oprească cineva. Tata a pățit-o cu buletinul. A pățit-o rău. S-a întâlnit într-o zi cu un fost coleg de școală, ajuns milițian și din vorbă-n vorbă, ăsta îi cere buletinul. Tata râde. Ăsta se enervează și se înroșește la față. Buletinul, cere el cu o mutră ca de conopidă stricată. Tata îl dă și nu are trecută grupa sanguină! Hopa, amendă! 50 de lei! Păi nu ți-e rușine, mă, să te deplasezi prin municipiul orașului în halul ăsta? Tata tace și plătește pe loc, ia chitanța și pleacă. Are o funcție respectată. Probabil de acolo i s-a tras, invidia e o îndeletnicire străveche.

După o săptămână-două iar se întâlnește cu plotoneru, colegul de clasă, iar buletinul la control, iar amendă. Și tot așa până când taică-miu a dat un telefon unde trebuie și caraliu l-a lăsat în pace dar grupa sanguină tot nu și-a pus-o.


Acum am scăpat de borsetă. Trebuia s-o țin cu degetele peste fermoare, de frica hoților. Arătătorul pe mijloc, degetul mare pe buzunarul din stânga și inelarul pe cel din dreapta. Vigilent ca iepurele încolțit.

Aici car doar telefonul și uneori tableta. Banii, cardurile plus buletinul (că mă enervează să spun Cartea de identitate) le țin în buzunar. La sacou, la geacă sau ce dracu mai port eu pe mine, că uite cum mă enervez degeaba, mi-am adus aminte când i-a furat geanta de pe umăr mamei la Buzău în gară și l-am alergat pe hoț prin niște noroaie ca din Pleistocen, și culmea, tot hoțul striga cât îl ținea gura ''uite hoțu!'', așa, la derută. Am recuperat geanta cu prețul unui ochi vânăt și o buză spartă, că nimic nu era ușor pe lumea ailaltă. 

Mai bine să mai moțăi un pic și vorbim mai târziu.

Insultanul Racnea

   În Piață focul ardea mocnit și jarul arunca săgeți otrăvite. Perfidului Racnea nu-i reușise complotul deși arsese holdele, otrăvise fântânile, omorâse porcii și făcuse praf economia.

În jur era o liniște sinistră, ca după cutremur. Nici vântul nu adia, doar el scăpă unul.

Rezemat de roata tractorului, mesteca tutun de proastă calitate și privea încruntat printre sprâncenele stufoase. Involuntar, își arse cu sete o palmă peste față, vrând să prindă un țânțar.

Blestemă în gând poporația cu diaspora lui cu tot și destupă fără grabă o sticlă de vermut la kil. Singura lui reacție notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scârba peste piața pustie.

 
   Decuseară dezgropase securea războiului, datorită unei manifestații pașnice inițiate de către dregătoarea Diaspora, cea dornică de libertate și democrație, contra penalilor: sierbitori, odalisce și eunuci. În timp ce ai noștri se înarmaseră cu încredere și răbdare, dușmanul se pregătise temeinic, de război. Lunetiștii pizmași înconjuraseră piața belicos și își beleau ochii prin rozeta prizmei iar jandarmii cu câini călare (pe cai) primiseră armament modern, sulițe și arc cu săgeți.
Infiltrații, de altfel oameni serioși, cu grad de colonel, aruncau dezinformări mieroase prin mulțime iar tablagii aruncau chipurile cu peturi tot în ai lor.

   Atacul începu brusc și viză punctele cele mai primejdioase, femeile și copiii. Gazele cu Zyklon B întunecase văzduhul iar grenadele răpăiau ca grindina, mușcând din carne de om. Peste 450 de suflete căzură instantaneu iar o mare parte s-au refugiat pe străzile din jur. Bestiile au asmuțit câinii și au tăbărât cu picioarele pe conaționali, lovindu-i cu bocancii în stomac, snopind în bătaie democrația.

Lucrurile s-au lămurit relativ repede iar lumea a început să plece către casele lor. Cele de aici sau de acolo.

Acum, nu a mai rămas decât brava oaste de mercenari, rânjind satisfăcută. Manelele lor răsunau în toată piața iar ei au behăit până în noapte târziu, când s-a luat lumina. Atunci s-au dus în calea lor fiecare, ca să se apuce de...treabă, să își bată nevestele, copiii si mamele.

Fiecare tabără și-a numărat morții, răniții și colateralii.

O democrație siluită și-atât.

Eurovision

România a ratat calificarea în finala Eurovision!

Un oficial TVR #sieusuntcapdeoaie a declarat: „Sigur că da, acum sunteți mulți șmecheri, cu comentarii răutăcioase, că de...așa ne e felul. Eu nu pot decât să felicit trupa The Humans și să le spun să nu fie triști, au fost cei mai buni! Nu-i corect, dar n-avem ce-i face...Vă mulțumim oameni buni, The Humans, voi sunteți eroii noștri naționali, românii v-au ales pentru această melodie superbă!“

Pe de altă parte, un grup de feisbuciști spun că TVR a distrus participarea României, deoarece  au înghesuit o grămadă de manechine sinistre din plastic negru cu măști albe, de parcă era înmormântare. Dansatorii au avut izmene supradimensionate iar pe solista vocală care a cântat, cică au îmbrăcat-o prea mult...

TVR acuză: Pe parcursul celor 15 minute alocate sesiunii de vot, numeroși români din străinătate au reclamat defecțiuni tehnice la sistemul telefonic, precum și la cardul de sănătate. Astfel, TVR acuză faptul că în Germania telefoanele românilor aveau ton de ocupat și tastatura blocată iar în Italia, trei rețele de telefonie emiteau radiații de 884 MHz pentru a zăpăci votanții. Nici în Costa Rica și Madagascar telefoanele românilor nu au funcționat din cauza brizei.

Mihai Trăistariu, torneroul muzicii românești, cel mai prolific reprezentant al României la Eurovision (locul 4 în 2006), are câteva observații pertinente în ziarul Adevărul de ieri: „Cum să te duci cu...nimic?  Și unde e refrenul? Piesei îi lipsește un refren...fredonabil. Ce e așa greu să găsești o idee? Asta se întâmplă când nu câștigi pe bune, Dumnezeu e sus și vede!''

Compozitorul Horia Moculescu (81 de ani) a declarat pentru Click!: “Nu solistul contează, ci melodia. Trebuie să aibă o piesă foarte bună, o cântăreață foarte bună și foarte bine gândit show-ul. Să fie cu imagine, să fie cu șocuri. După piesa norvegienilor, am venit noi, cuminți, molâi, așa ca la psiholog!''


Pe scurt, un grup numit ''The Humans'' intră pe scenă, cu o solistă care cântă plângăcios. Nimeni nu observă nimic deosebit până când apar doi vlăjgani, îmbrăcați în izmene albe din cap până în picioare, cu măști la ceafă. Unul parcă vrea să-i sucească gâtul, dar nu-ți dai seama dacă e o agresiune sau o mângâiere drăgăstoasă. Cântecul continuă cu o coregrafie care pare exersată, dar nu gândită. Pe neașteptate, apar 25 de manechine sinistre care stau țepene și imobile, așa cum le e obiceiul. Cei doi bărbați în alb își iau mâinile de pe femeie. Aceasta începe imediat să răcnească. Coregrafia e chiar mai rea decât melodia. Chitarele încep în forță, viguroase dar se înmoaie repede. Cântecul ''Goodbye” își ia la revedere de la finala de sâmbătă. Spre deosebire, trupa DoReDoS din Moldova a avut ''My Lucky Day!“
La anul se zvonește că vom da lovitura cu trupa ''The Homos!''

Melodia poate fi văzută aici

Simona

   

   Simona Halep a fost amendată de organizatorii turneului de la Miami cu 2500 de dolari după ce a făcut o criză nervoasă de nervi în timpul meciului cu Océane Dodin. Totul s-a petrecut în setul decisiv, la scorul de 2-4, când un arbitru de linie a scos limba la ea. Mai mult chiar, însăși "lucky loser-a aia", că franțuzoaică nu pot să-i zic, a scos, pe când servea cu mingii moi chiar din șortul personal, o poză nud cu Naomi Osaka, ca s-o destabilizeze complet și rezultatul s-a văzut imediat. Simona a călcat strâmb cu piciorul drept și a căzut într-un șpagat foarte apreciat de spectatori, din fericire fără urmări, apoi a început să dea cu racheta de pământ temeinic, după care a jucat-o între picioare până a făcut-o praf. De neînțeles a fost reacția arbitrului de scaun, care i-a adresat cuvinte buruienoase greu de reprodus și un avertisment verbal. Ce să le ceri țăranilor din Key Bicayne, Florida-gară?

    Tenismena noastră a luptat eroic in continuare, deși avea dureri crunte la glezne plus cârcei la gambe, mușchiul croitorului și cei trei fesieri și a egalat la 4. Oceanica Dodin, fina președintelui Macrou, care dădea în gropi de talentată ce era, în timp ce îi săpa groapa alteia, cu un picior în groapă, a avut o ieșire nervoasă la vestiare și a mușcat cu sălbăticie din telefon după care a dat cu el de pereți și s-a ușurat.

   În final, Simona a fost mai vioaie plus mentalul îmbunătățit și după ce a primit de două ori îngrijiri la gât și o rachetă nouă în mână, a zdrobit-o pe francofona nevrozată cu 7-5! Pa și la revedere, au revoir chérie! După meci, mâncătoarea de melci a declarat dezgustată: "Mă las de tenis, m-am luptat tot timpul cu serviciul meu de rahat și tot nu mi-a ieșit!"

Sindromul (7)

    

   Am avut un vis teribil de realist cum n-am mai avut demult. Este adevărat, am reușit să dorm după mai multă vreme o noapte întreagă iar pe la 6 dimineața l-am visat pe Jon Anderson.

Avusese un concert în oraș la care participasem cu entuziasm și l-am invitat acasă, nu știu ce naiba a fost în capul meu. Locuiam la vechea casă, în formatul din anii '70-'90, adică cu o curte mică de 200mp, fără cealaltă casă și fără grădina de trandafiri.

Am stat afară la o masă și era ger, era iarnă și era zăpadă. Jon avea un palton negru, subțire și elegant. Era tânăr, blond și amabil. Eram tânăr și eu. I-am spus cu accentul meu teribil că parcă suntem în Siberia dar cred că a înțeles că...suntem în Siberia. M-am scuzat pentru engleza mea deși părea că mă înțelege cu ușurință și i-am explicat că acum încerc să mă perfecționez cu...Duolingo. Știa despre acest serviciu și a fost de acord că e un program bun. Prin curte erau mai mulți muncitori care nu știu ce făceau și Jon era afectat că nu au niște cizme călduroase pe gerul ăsta.

A fredonat un cântecel, cred că "Show me" și i-am ținut isonul pentru că știam versurile dar mai în surdină, cu respect de fan devotat....

"Show me the man who is lost în the forces of love, 

Show me the man who's sad dreams just won't fade away,

Show me the doors where I don't understand what it is..." 

     Mă gândeam să gătesc ceva și am făcut friptură cu garnitură de cartofi prăjiți. L-am invitat la masă : "It's one o'clock and time for lunch, tam-di-dam-di-dam" cum cânta bine dispus Peter Gabriel pe a două melodie din Selling England by the Pound și mi s-a părut că zâmbește. A recunoscut că îi e " hungry as a hunter". Mi-am adus aminte că e vegetarian și i-am atras atenția cu teamă în suflet că avem carne dar mi-a răspuns că uneori, în situații speciale mănâncă puțină "beef". M-am mai liniștit iar în drum spre bucătărie m-a fulgerat un alt gând. Când fuseseră prin '94 la București se zvonise în presa de scandal că ținuseră morțiș să aibă tacâmuri de argint, de parcă ar fi fost o cerere "regală" și i-am atras atenția cu teamă că avem furculițe din inox. M-a liniștit zâmbind, spunându-mi că stomacul nu va afla de acest mic amănunt.

    Dintr-o dată, ușile erau deschise, era frig și zăpadă înăuntru, la masă erau și acei muncitori, plini de noroi pe hainele jerpelite, cu gleznele învinețite de frig. Maică-mea era prezentă ca o nălucă, nu avea nicio reacție, era un simplu element de decor și poate că era mai bine așa, doar eram în visul meu. Jon s-a așezat liniștit unde i-am indicat și a început să mănânce. Habar n-am ce era în farfurie, acum parcă era o tocană, în fine, nu mai contează...

Mă gândeam să-i arăt casetele audio sau cele VHS, cu Yes, mai târziu dar mi-am amintit că sunt niște fake-uri contrafăcute, asta ca să fac un pleonasm englez-român. 

I-am spus că sunt fan Yes și m-a întrebat vizibil încântat: Unde? Chiar așa, unde? M-am explicat dezumflat că așa, în general, ei sunt nr 1 pentru gusturile mele în materie de muzică. Am regretat că Andrei nu era acasă, ar fi putut comunica cu ușurință dar, ca și în realitate, era la Viena, deci e bine de știut că visul meu păstra totuși un echilibru. Mi-a trecut prin minte și colecția audio de pe calculator plus cele 14 concerte video DVD dar mi-am dat seama rușinat că nu va înțelege că pe aceste tărâmuri nu e ușor să îți permiți cumpărături de pe Amazon prea des. Am oftat și am continuat să mănânc.

La un moment dat mi-a șoptit că ar vrea să facă o mică donație și mi-a întins discret niște bani. Spunea că e pentru oamenii aceia fără cizme, să își cumpere ceva adecvat. Nu știam ce să fac, aveam rețineri, să refuz ar fi fost nepoliticos mai ales că mi-am dat seama că era o sumă de bun simț, nu foarte mare. 

I-am luat și părea mai liniștit. A oftat și el, clătinând din cap și a continuat să mănânce.

    Dimineață l-am căutat pe Google Trend să văd dacă nu cumva a murit, Doamne-ferește, creierul îți joacă uneori niște feste ciudate și vise premonitorii, apoi m-am gândit că poate am murit chiar eu și sunt într-o lume mai bună, în care visele chiar se îndeplinesc, am ascultat și pe la ușă, cu atenție, dar nu se auzea nimic altceva decât ploaia și șuieratul rece al vântului...

...............................................................................

După ce am reascultat versurile cu atenție mi-am dat seama că totuși conexiunile creierului rămân o mare necunoscută...

Show me

Show me the man who is lost în the forces of love

Show me the man who's sad dreams just won't fade away

Show me the doors where I don't understand what it is

I would show you a man who is lonely

I would show you a man who is lost and afraid

Show me the children who remember their own father now

Show me the children who just don't sleep anymore

Show me the days where I don't understand what it is

I would show you a child who is lonely

I would show you a child who is lost and afraid

Everybody seems to loose their sense în what the believe în

Misunderstanding what is true

Any one în love can realize that all you need

Is to be good to yourself

To be good to yourself

Show me a world without life, without hope anymore

Show me the days we've forgotten all the songs that we sing

Today is the day I can see what it's all really for

I would show you a man he would dance for love

I would show you a man he would love to love

I would show you a man he would dance for love!

I would show you a man he would love to love!

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everythingâ?¦

SONGWRITERS

JON ANDERSON