Fragmente de fericire

    S-a trezit cu un sentiment de neliniște. Un nod dureros îi strângea stomacul, iar inima bătea într-un ritm neregulat, ca și cum ar fi vrut să scape din piept. Încercă să o recunoască și să pună un nume acestei fețe familiare, cu trăsături destinse și zâmbet cald.

Își întinse mâna spre ea, dar aceasta se topea ca aburul, lăsând în urmă doar un gol imens. Se simțea ca un naufragiat într-un ocean de amintiri, fiecare val spărgându-i speranța. Gândurile aterizau ca fulgii de zăpadă în palmă, momente rapide care se topeau, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraz, neașteptate ca o ploaie de vară, mărturie a unei dureri pe care nu o înțelegea pe deplin.

Mirosul de vechi și de uitare plutea în aer, amestecându-se cu parfumul florilor uscate. Secunde, minute, ore se scurgeau în nisipul timpului, iar el se simțea din ce în ce mai adânc într-o prăpastie fără fund, între acum și atunci. Ea era doar o umbră palidă a fericirii de altădată, pierdută în labirintul viselor. Pe candelabrele vechi odihneau fluturi colorați, odinioară vii și liberi, acum prinși în pânze de mătase, deasupra podelei sălii de dans. Notele melodiei, cândva pline de viață, îi răsunau acum în urechi ca un ecou îndepărtat. Imaginea ei, zâmbind și dansând în lumina reflectoarelor, îi apărea cu claritate în minte. În tăcerea camerei, nu mai era decât o reminiscență vagă, o fantomă a iubirii pierdute. Înconjurat de ecoul muzicii și învăluit în parfumul amintirilor, a realizat că timpul nu putea șterge nimic din ce a fost. Legătura lor, o panglică invizibilă țesută din vise și lacrimi, îi lega pentru totdeauna, într-un dans cosmic al timpului.

În inima nopții, a știut că iubirea lor trăia veșnic, ca o stea căzătoare care își lăsase lumina în sufletul său.

Efectul Dunning-Kruger

Capitolul 1: Ritualul Autoflagelării Sonore

Karaoke este un ritual modern al autoflagelării sonore, unde talentele ascunse - sau mai bine zis, non-talentele ostentativ expuse - își fac de cap. În acest sanctuar al notelor false și al ritmului sincopat, oamenii se abandonează unui catharsis vocal parcă convinși că urechile celor din jur sunt instrumente de tortură, special concepute pentru asemenea agresiuni auditive. Mieunatul de pisică in călduri are pretenții grandioase de Pavarotti.
M-am gândit și am găsit câteva motive posibile. Cei care “torturează” microfonul ar putea suferi de o lipsă cronică de autocunoaștere muzicală, lipsă de practică, de ureche și de voce, surplus de alcool la bord și, desigur, “Efectul Dunning-Kruger”. “Torturații” sunt așa de indulgenți din motive evidente, nu mai detaliez, că aș putea fi iar vaccinat împotriva voinței mele și arestat la domiciliu!

Capitolul 2: Efectul Dunning-Kruger în Societatea Modernă

Am apelat la coana Wikipedia: “Efectul Dunning-Kruger, numit după psihologii David Dunning și Justin Kruger, este un fenomen psihologic în care persoanele cu abilități limitate într-un anumit domeniu tind să își supraestimeze cunoștințele”. Clar ca un arpegiu. Cu alte cuvinte, cei care sunt de rahat într-un domeniu tind să creadă că sunt mult mai buni decât sunt în realitate. De asemenea, au tendința să subestimeze abilitățile celorlalți, mai ales ale celor care sunt mai buni. Este o tulburare narcisistă a personalității, indivizii cu această tulburare având o imagine de sine grandioasă și o sete excesivă de admirație, inclusiv "boala băgării în seamă!" Pe scurt, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai deștept!

Capitolul 3: Manifestările Efectului Dunning-Kruger

Efectul Dunning-Kruger este omniprezent în societatea actuală. La recentul Campionat European de fotbal, naționala noastră l-a demonstrat în toată splendoarea sa: mult zgomot pentru nimic! Societatea modernă idolatrizează individualismul și succesul personal, ceea ce ne face să ne concentrăm pe punctele forte și să ignorăm sau subestimăm slăbiciunile. Internetul și rețelele sociale ne bombardează cu informații și dezinformări, făcând dificilă distingerea între adevăr și fals. Asta duce la o supraestimare a propriilor cunoștințe. Nici măcar vremea probabilă nu e mai brează, dacă zice că 40% plouă înseamnă că 60% nu plouă! Oamenii evită feedback-ul negativ de teamă să nu supere, iar societatea devine tot mai divizată, fiecare retrăgându-se în propria “bulă” de informații și opinii. Expresia “Bă, tu nu știi cine sunt eu!” este manifestarea perfectă a efectului Dunning-Kruger: o imagine de sine supraestimată și zero interes pentru opiniile altora.

Capitolul 4: Manelele - Oglinda Societății
O reflectare perfectă a societății și a efectului Dunning-Kruger este...manelele. Versurile lor, cu accent pe bogăție ostentativă, femei belea, mașini bengoase și dușmani imaginari, par să oglindească cultura contemporană, dar realitatea e mult mai complexă, mânca-v-aș gura voastră!

“Am acasă, pe tavan, un păianjen, Spider Man...” - un "vers" care rezumă perfect penibilul.

"Timpul pe care vă place să-l pierdeți nu este timp pierdut", spunea John Lennon. Așa că, dacă îți place să te plimbi cu mașini "iubite și refolosite" și să-ți imaginezi că sunt noi, ești pe drumul cel bun!

„Când oamenii îmi pun întrebări stupide, este obligația mea legală să fac o remarcă sarcastică." (Morgan Freeman)

Și, nu te bucura că mai rău nu se poate. Se poate!

Capitolul 5: Distorsiunea Realității

Manelele nu sunt doar muzică, ci și un mod de viață. Maneliștii bifează evenimentele în loc să le trăiască, umblă cu banii la vedere, închiriază mașini scumpe "să vadă lumea", se auto-proclamă “bogătani” deși au un trai modest, merg la mare o zi ca să-și facă poze cu roaba de șampanie, câte unul și pe rând, își duc copiii la școală cu mașina deși e la doi pași sau merg cu bolidul să-și cumpere pâine de la colțul străzii, apoi spală roțile cu cea mai scumpă șampanie!

Modul de viață manelist distorsionează realitatea și creează o lume utopică. În anii '90, președintele Iliescu spunea că o prioritate este integrarea minorităților în societate, dar după 35 de ani se pare că este exact invers! Ce părere ai, man?

Capitolul 6: Epilog

Manelele și efectul Dunning-Kruger sunt doar două dintre simptomele unei societăți care se zbate între realitate și iluzie. Într-o lume unde aparențele contează mai mult decât esența, nu e de mirare că ne trezim înconjurați de “bogătani” cu ceasuri fake și palate din chirpici.

Așa că, data viitoare când vezi pe cineva spălând roțile mașinii cu șampanie sau auzi un vers de manea despre femei și dușmani, amintește-ți că trăim într-o epocă în care fiecare își poate crea propria realitate, oricât de absurdă ar fi ea. Să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei care trăiesc în propria lor bulă de autoamăgire. Nu de alta, dar măcar avem de ce râde!

A story for serious people (3)

   Într-o pădure deasă, trăia un șarpe viclean și autoritar pe nume Ashley. Ashley era cunoscut pentru tendințele sale despotice și pentru capacitatea sa diabolică de a constrânge animalele să creadă orice îi trece lui prin cap.

Într-o zi, Ashley a anunțat prin toate canalizările media că un ciclon catastrofal va sări din Mediterana taman în poiana lor și va mătura pădurea cu sălbăticie, de la vest la est, cu toate codurile colorate cu tot! Animalele trebuie să se închidă în vizuini sau scorburi, (pentru că Ashley avea și boala închisului în case), peștii să înoate numai pe sub apă, iar din balcoane să fie evacuate urgent butoaiele cu murături! 

Vietățile au fost îngrozite și au început să se pregătească cu sârg pentru apocalipsă. Au strâns provizii de la Lidl, cartofi albi la sac de 10 kg, tortelloni de Taormina și Aperol la litru, preț 9,99 euro, ofertă de nerefuzat, au închis ferestrele și ușile de la cotinețe și au parcat mașinile sub poduri.

Dar furtuna nu a venit. A venit în schimb o zi de toamnă tristă, cu o briză vulgară și o ploicică nesimțit de pașnică. Animalele au ieșit din casele lor și au fost uimite să vadă că nu a fost niciun ciclon, tornadă sau măcar un puișor de vijelie. Au fost furioase pe Ashley pentru că le-a mințit și le-a speriat, dar s-au retras timorate la gândul că, în nebunia lui, Ashley ar putea trece iar la vaccinări!

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!







Vara lui Ciucea

În lumea noastră se pare că lucrurile bune își fac apariția doar după ce trecem prin nenorociri. Fericirea se dovedește a fi un fenomen post-traumatic.

Încet-încet, vara asta se duce la vale, ca nisipul de pe plajă în clepsidră. Ziua mai pâlpâie timid câteva ultraviolete, dar nopțile sunt răcoroase ca apa din adâncuri. Frunzele pătate de timp sunt eutanasiate și incinerate pe loc, în grămezi mari, în timp ce pensionarii stau cu ochii beliți pe geam, așteptând pensiile recalculate.

Am avut o lungă vară fierbinte, cu Olimpiadă, Campionat European de fotbal, turnee de Grand Slam dar și rătăciri nocturne pe străduțele întortocheate ale Veneției, în căutarea unei umbre în piața San Marco, așa cum mi-o aminteam din trecut..

- Buonasera! Mi porta un Aperol Spritz!

- Certo, abbiamo. Lo desidera classico?

- Con un po' più di prosecco, per favore.

- Va bene, un Aperol Spritz più forte, allora.

- Grazie!

Ciucea, deși avea un cal cu pedale, tot călărea. Să nu subestimezi niciodată posibilitatea de a fi mai rău! Toată vara s-a vorbit numai de Ciucea și încă se mai vorbește. Ceva se întâmplă!

II

Chiar acum, când toamna se apropie cu pași vioi, micuțul Judd Trump s-a dezlănțuit în toată splendoarea sa la Masterul Saudit, unde a înhățat din zbor premiul cel mare de 500.000 de lire sterline, consolidându-și poziția de lider mondial, iar acum, cu break-ul nr. 1000 a intrat în istorie, în timp ce Liverpool a prins noi valențe artistice cu noul antrenor Arne Slot și e lider în Premier League.

Cu atâtea succese fulminante ne așteptăm la o catastrofă iminentă!
Prea ne merge bine!

După ce jucătorii echipei naționale de fotbal, în frunte cu decarul Ciucea, au lustruit cu mult sârg băncile de rezerve, și-au luat de curând obiceiul, (bun obicei!), să facă curat în vestiar la plecare! Parcă-i văd cum, după fiecare meci, șterg praful și dau cu mopul cu seriozitate, amintind de naționala Japoniei! Mă gândesc răutăcios că era mai folositor dacă învățau de la japonezi să facă mașini!

Au ruginit frunzele din copaci, man dar și medaliile de la gâtul sportivilor olimpici. Norocul nostru e că nu sunt prea multe. Sigur că l-am atenționat pe David, sportivul nostru universal, în repetate rânduri, să nu intre cu medaliile în "balon", pardon, în bazin, că le transformă în bijuterii pentru sirene. Le-am prevenit și pe canotoare să nu schimbe copaia răsturnată cu un submarin, că uite ce se poate întâmpla: băieții de la dublu vâsle și-au agățat medaliile de periscop!

Poate că ar trebui, pe viitor, să ne concentrăm mai mult pe sporturile nautice și să ne declarăm țară insulară. Cine știe, poate așa vom reuși să organizăm primele Jocuri Olimpice Subacvatice. 

Vom cuceri cu Ursula fundul mării, sub stindardul curcubeului, conform directivelor UE, și, după Atlantida, vom deveni a doua populație care s-a dat în totalitate...la fund!

Gardianul Universului

În noaptea când luna se prefăcea într-o unghie murdară, zgâriind cerul, Piticul Moțăilă s-a trezit cu un gust metalic în gură și o senzație de cădere liberă. Un foșnet persistent, ca de aripi de molie, îl scotea din sărite. Când deschise ochii, luna îi părea mai aproape, iar umbrele din cameră se conturau ca niște monștri care-l priveau cu ochi lipsiți de viață. Inima îi bătea într-un ritm nefiresc, ca și cum cineva îi număra bătăile din piept cu ciocanul. Cu un fior rece, își aminti de visul cu dragonul și de pădurea întunecată. Oare nu era decât un coșmar? Sau poate, o parte din el rămăsese prinsă în acea dimensiune întunecată, iar acum, întunericul îl trăgea înapoi ca o mare de spumă argintie la reflux.

II Adânc, în bezna conștiinței, Moțăilă se trezi din nou proiectat în visul său infernal. Pădurea era un tărâm al contrastelor bizare, copacii bătrâni, cu scoarța zbârcită și răni deschise, păreau a fi paznicii întunecați ai acestei lumi stranii. Mirosul de pământ umed și carne în descompunere îi umplu nările, iar aerul rece îi tăia pielea. Ciupercile pulsau într-o lumină sinistră, ca niște inimi întunecate care băteau în ritmuri nefirești.

Moțăilă zbura printre crengi ca o nălucă, ascultând șoaptele vântului care începuse să vorbească într-o limbă uitată și bu-hu-hu-ul bufnițelor care răsunau ca niște râsete sinistre. Deodată, zări o lumină orbitoare care străpungea ceața, ca un ochi uriaș care îl observa din adâncul pădurii. Curiozitatea îl împinse mai departe, spre sursa strălucirii. Acolo, în mijlocul unei poieni scăldate în lumina lunii, se afla o creatură stranie, un dragon, o fiară mitologică cu aripi întinse cât cerul, care își ridică capul din adâncurile unei peșteri întunecoase. Solzii verzi ca veninul unui șarpe îi sclipeau ca un foc rece, iar ochii lui galbeni, ca două stele căzute într-un abis întunecat, păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Moțăilă se opri, cuprins de o frică amestecată cu fascinație. - Ai venit, micuțule Moțăilă, răsună vocea gravă a dragonului, ca un ecou întunecat într-o catedrală abandonată. Am așteptat acest moment de o veșnicie...

III

Dragonul își întinse gâtul lung și îl privi pe Moțăilă cu ochi strălucitori. - Ai fost ales, micule pitic, șopti el cu o voce care pătrundea până în măduva oaselor. Soarta lumilor noastre se împletește. Moțăilă, cuprins de o spaimă nedefinită, întrebă: - Ce vrei de la mine, creatură a nopții? Dragonul zâmbi, un zâmbet care dezvăluia o mulțime de colți ascuțiți. - Îți voi spune totul, absolut totul, dar mai întâi vino cu mine. Și astfel, Moțăilă fu condus în peșteră, într-o sală imensă, decorată cu simboluri străvechi. În centrul sălii, pe un altar de obsidian, se afla un cristal strălucitor. Dragonul îi explică:

- Acest cristal străvechi, a fost creat de o civilizație dispărută, care conține o hartă a universului și capacitatea de a deschide portaluri către alte dimensiuni.

Moțăilă era uimit. El, un simplu pitic, ales să salveze Universul? Însă, înainte să-și poată pune întrebări, dragonul continuă: Eu sunt Gardianul cristalului, dar am fost închis în această dimensiune de o forță întunecată. Tu ești alesul care mă va elibera și împreună vom găsi fragmentele cristalului, împrăștiate în diverse galaxii, apoi vom restabili ordinea.
Moțăilă privi în ochii dragonului și văzu acolo o durere veche, dar și o speranță firavă. În acel moment, cristalul pâlpâi intermitent și se transformă într-o hartă stelară proiectată în aer. Fiecare stea reprezenta o galaxie, iar liniile luminoase care le uneau indicau locația fragmentelor. Însă, în centrul hărții, era o stea neagră, pulsând cu o energie întunecată.

Dragonul își înclină capul: - Aceasta este sursa întunericului, șopti el. Forța care m-a închis aici. Dar nu te teme, micuțule Moțăilă, împreună vom învinge.
În momentul acela piticul a atins cristalul și o lumină orbitoare l-a învăluit. Când lumina s-a stins, Moțăilă era transformat. Ochii îi străluceau cu o putere necunoscută, iar în mâini ținea o sabie de energie pură, forjată din însăși esența cristalului. Era arma supremă, capabilă să înfrunte orice dușman.

IV

Și așa, Moțăilă și dragonul au pornit într-o călătorie epică prin cosmos, căutând fragmentele cristalului și confruntându-se cu creaturi extraterestre și pericole de neimaginat. Pe parcurs, au descoperit că forța
întunecată nu este doar o entitate abstractă, ci o inteligență artificială rebelă care dorește să stăpânească întregul univers.

După ce au adunat toate fragmentele, Moțăilă și dragonul s-au întors la locul de origine al cristalului, o planetă pustie și arsă. Acolo, îi aștepta o confruntare finală cu Inteligența artificială. Într-o bătălie cosmică care cutremură însăși țesătura spațiului-timp, Moțăilă a reușit să introducă fragmentele cristalului în dispozitivul principal al inteligenței artificiale, supraîncărcându-l și distrugându-l.

Cu amenințarea înlăturată, universul a fost salvat. Însă, în momentul victoriei, cristalul a început să se fisureze, iar dragonul a devenit din ce în ce mai slab. Cu ultimul suflu, i-a spus lui Moțăilă:

- Am îndeplinit misiunea. Acum, tu ești Gardianul!

Moțăilă rămase singur, cu cristalul în mâini, privind spre stele. Își dă seama că destinul său s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai este doar un pitic obișnuit, ci un erou cosmic, cu o responsabilitate enormă.
Și astfel, a început o nouă eră, în care Piticul Moțăilă va veghea asupra universului, asigurându-se că echilibrul va fi menținut veșnic.

Dar asta este o altă poveste, pentru altă dată...

Cina cea de taină

  Mă străduiesc de o viață să ating cele mai înalte culmi ale sărăciei, să nu mai am nici bani de pâine și să-mi găsesc liniștea în bezna financiară. Dar viața, în infinita ei răutate, îmi tot aruncă în față bani, case și averi. E ca și cum aș fi blestemat să nu fiu sărac, averile se tot îngrămădesc la ușa mea, iar în loc să mă scufund, plutesc pe un ocean de bani până la gât! Chiar și când am încercat să-mi sabotez cariera, am ajuns șef peste noapte. Ba am câștigat la loterie, ba am căpătat o moștenire neașteptată, case sau vile drept în buricul târgului! Și au fost o duzină de burice!

Chiar și moartea pare să-mi întoarcă spatele. Am supraviețuit unor internări în spital la care în mod normal se iese cu picioarele înainte. Cum să nu fiu invidios pe confratele de suferință căruia i-au greșit perfuzia de nenumărate ori sau pe cei doi vecini de pat, Bonciu și Banciu, cărora le dădeau mereu medicația invers! Cum să nu pup și eu, ca alții, măcar o singură injecție cu o seringă fără nimic în ea sau sa mă trezesc dimineața fără un picior, Doamne ferește, dintr-o regretabilă eroare, că greșeala e omenească, doar cine nu muncește nu greșește! Pe mine nu s-au lăsat până nu m-au scos pe ușa spitalului îmbunătățit. Parcă universul conspiră împotriva eșecului meu!

Când toată țara se aruncase la jambierele mirositoare ale fotbaliștilor naționalei, care put de talent, acei Euro-eroi care ne-au făcut să nu regretăm sistemul patriot dăruit adversarilor, eu, ca un critic înrăit, nu am fost impresionat de jocul iute de picioare pe ritm de manele al "generației de...suflete pierdute" și am pariat că vor lua 5 boabe de la amândouă Țările de Jos!

Bineînțeles că banii i-am donat unor parveniți, supărați că ziua petrecută la mare în week-end a fost însorită și apa neobișnuit de caldă. Aveau gura în paranteză, de oftică, pentru că după ce au plecat ei a urmat o săptămână de ploi și furtuni!

Eu nu sunt supărat deloc, pentru că anul acesta nu am fost pe litoral. Nici dacă aveam banii lui "Versace" nu mă duceam, că e "une bataille de jeux", ci donam banii la adăpostul pentru câini.

Soarta mi-a rezervat un rol tragicomic, să fiu un Don Quijote al sărăciei, luptând cu morile de vânt financiare. Cu fiecare an, mă afund tot mai adânc în mlaștina averii, până peste cap. Parcă aș fi un Sisif modern, împins mereu în sus de un biloi din aur masiv.

Supărare mare și la festivitatea de la Jocurile Olimpice de la Paris. Supărare și lipsă de bun simț! Erau așa de supărați că stăteau cu spatele la noi! Inițial s-a dorit organizarea la Fundulea, cu pacienți de la Fundeni, iubitori de curling și coniac Courvoisier dar s-a opus Marcu! Cum care Marcu? Care trage-n cur cu arcul! Cât despre "Cina cea de taină", nu era nicio taină, că se vedea tot! Așa ceva...

Lumea în care trăim

Trăim într-o lume în care tot ce se spune și tot ce se vede trebuie pus sub semnul întrebării.

O voce ca a Timpului, sleită de ani, dar cu o sclipire a vieții trăite din plin, șoptește povești despre o lume care se transformă. O lume în care așteptarea bucuriei este mai mult decât bucuria în sine, o lume unde unii se pierd în negura neputinței, uitând să mai spere, în rostogolirea pe scara ignoranței.

- Și dacă această bucurie e durere, atunci e mai mult decât durere, șoptește vocea, pierzându-se în ceața confuză a tăcerii. O farsă de lume crudă a iluziilor schimbătoare... De ce am nevoie de ea?

Oamenii se luptă cu o realitate nouă, dominată de boli, războaie și incertitudini. Se pare că vaccinurile COVID sunt eficiente, "motoarele de gândire" ale omenirii au intrat în hibernare, iar în curând vor fi dotate cu inteligență artificială.

                                                                        II

   Nicio generație nu poate trăi normal dând cu piciorul la ceea ce a moștenit de-a lungul secolelor. Nu-l poți ignora pe tipul care a inventat roata, spunând că nu ne interesează. Gata, noi luăm totul de la capăt, începând cu anul de grație 2020, resetăm realitatea și rescriem istoria după interesul nostru. Bieții greci, romani sau cei din perioada Renașterii habar n-aveau de computere! 

Creierul uman nu va putea fi niciodată reprodus la nivelul unei inteligențe artificiale pentru simplul motiv că nu poate să refacă raportul dintre conștient și inconștient din mintea noastră. Marea parte a creativității lumii s-a realizat prin colaborarea dintre procesele inconștiente ale minții și cele conștiente.

Inteligența artificială nu poate crea traseele minții lui Beethoven atunci când compunea sonatele sale, pentru că nu are necunoscutul din mintea oamenilor atunci când creează ceva genial. Mintea umană este o galaxie întoarsă către interior, care are o parte necunoscută a infinitului nostru mental. Inteligența artificială poate să imite releele inteligenței, iar cei care o folosesc nu sunt decât anexa unui robot.

III

Totul pare rece și scump. Ploile diluviene de afară mă duc cu gândul la vremuri mai simple, când filmele se vizionau pe ecran mic. Îmi amintesc de perioada când ne uitam la trei filme pe zi și mâncam eugenii, iar eu îți spuneam că o să facem diabet de la atâtea dulciuri..

- Îți amintești? o întreb, cu un zâmbet metalic. - Da, timpul curgea frumos, cu viața însăși..

Lumea se schimbă dar omenirea nu se oprește din a merge mai departe. Ne promiteau că până în anul 2000 vom scăpa de toate bolile. Acum, în 2024, mă chinui amarnic să desfac un nenorocit de capac la o sticlă, iar pentru o banală răceală îmi risc viața la Spitalul de morți!

Limbajul evoluează într-un mod atât de capricios, încât chiar și cuvintele născute dintr-o pronunție neîndemânatică pot ajunge să fie îmbrățișate cu entuziasm. Sunt cuvinte care, deși au pornit ca greșeli de neiertat, acum defilează pe podiumul lexicului ca și cum ar fi fost întotdeauna parte din dicționar.

IV

Pe măsură ce zilele trec, numerele celor care ne-au părăsit se șterg din agendele noastre, ca și cum ar fi fost doar niște trecători în viața noastră digitală. Ei nu mai sună, nu mai răspund, și, într-o tăcere apăsătoare, sunt eliminați din prezentul nostru. Nu ar trebui să ne întrebăm dacă, prin acest gest, nu le negăm și ultimul refugiu al amintirii? Viitorul este teribil de incert dar speranța persistă. Secolul acesta se simte mai tăcut decât noua sa normă milenară. Nu tânji neapărat după trecut, ci privește noua realitate cu inspirație, găsind puterea în lucrurile simple pe care le-ai iubit mereu, în bucuriile mici. O lume în schimbare, cu bucurii și tristeți, speranțe și temeri. O lume în care oamenii se adaptează, învață și merg mai departe, așa cocoșați cum sunt, îmbrățișând umbrele trecutului ce le modelează prezentul.

Ca și cum aș fi

Luminile orbitoare ale candelabrelor mă orbesc temporar, în timp ce orchestra se tânguie într-o lamentare solemnă. O simfonie de tacâmuri clănțănind, acompaniază dansul grațios al chelnerilor cu mănuși albe, aducând ofrande culinare pe platouri de argint.

Toată lumea este învăluită în straie impecabile, papioane negre și rochii de seară cu glamour, o imagine a grandorii și a rafinamentului. Dar, în spatele acestei fațade impecabile, mă simt ca un peștișor prins în undiță, sufocat de corsetul acestei realități străine. Zâmbetul meu politicos ascunde o furtună interioară, un tumult de emoții contradictorii. Ochii mei, vitralii către sufletul de mult pierdut, caută sclipiri în privirile celor vii. Oare percep ei nefericirea ce îmi macină ființa? Oare simt ei goliciunea ce îmi bântuie sufletul? Probabil că nu.

   

   Oamenii din jurul meu vorbesc despre bani și putere. Muzica îmi umple urechile dar nu pătrunde în inimă. Gândurile fug spre o altă viață, un vis năruit. Am renunțat la acest ideal pentru a urma o cale mai sigură, o cale ce promitea succes și stabilitate. Acum, privesc înapoi cu regretul faptei împlinite, realizând amăgirea alegerii mele. Am sacrificat fericirea pe altarul unei iluzii, a unei vieți care nu îmi aparține cu adevărat. Mă simt ca o marionetă controlată de forțe invizibile, lipsită de controlul propriului destin. Sunt prins într-o cușcă de aur, fără a simți o adiere de aer curat. 

 

Într-o zi, voi ieși din această sală grandioasă, fără să privesc înapoi. Voi fi liber, eu însumi. Voi avea o față îmbătrânită dar o atitudine ca și cum aș fi trăit o viață din plin. 

Ca și cum aș fi.

Vânzătorul de iluzii (2)

Povestea sufletului pierdut

Decor: O cameră slab luminată, cu o masă și două scaune. Un pian obosit așteaptă într-un colț. O persoană stă pe scaun, cu privirea pierdută în gol. Pe masă e un sfeșnic cu o lumânare.

Personaje: Naratorul: O persoană confuză și dezamăgită, care se confruntă cu propriile dileme. Vânzătorul de iluzii: O figură misterioasă, care pare să reprezinte ambițiile și dorințele naratorului, o umbră a sa mai vârstnică.

Povestea: Naratorul își amintește de o conversație cu Vânzătorul de iluzii, în care i s-au pus întrebări presante despre dorințele și așteptările sale.

Scena I

Afară e o furtună cumplită. In pragul ușii apare Vânzătorul de iluzii, cu hainele ponosite și ude dar neschimbat de trecerea anilor.

- Așază-te pe scaun și stinge lumina, privește camera și taci, măcar în seara asta! Iar vrei sângele meu, iar vrei lacrimile mele?

Ce dorești de la mine? Ar trebui să cânt până nu mai pot, să cânt la acest pian până îmi rănesc degetele? Ești atât de greu de mulțumit! Ce dorești de la mine?

Dacă ai impresia că eu știu ceea ce nici tu nu știi, ce dracu vrei de la mine? Dacă nu-ți promit niște răspunsuri rapide ce vei face, vei pleca?

Ce dorești de la mine?

Ar trebui să stau în ploaie?

Vrei să îți pun după gât o ghirlandă ca în Hawai?

Nu mai ai nevoie de mine?

Ce mai vrei acum? Tu poți avea orice, să fim serioși. Poți să te lași purtat de timp, să vezi viitorul, chiar să mergi pe apă.

Orice îți dorești.

Poți să deții tot ce vezi.

Să-ți vinzi sufletul pentru nimica toată sau să devii nemuritor. Asta e cu adevărat ceea ce ai nevoie? Poți să te pierzi în această noapte. Uită-te înăuntru, nu am nimic de ascuns. Știu că preferi să privești lumina, nu întunericul.

Ce vrei de la mine?

Ai știut că totul avea să meargă atât de prost pentru mine? Și ai văzut că totul avea să fie atât de bine pentru tine? De ce mi-ai spus atunci că eram puștiul tău minune? Și, că nu voi pierde niciodată lumina din ochi?

Hei! Ai realizat vreodată ce am devenit? Și, ai văzut că nu numai tu erai persoana de care fugeam? Știai tot timpul, dar nu te deranja deloc. Conducând orbii, în timp ce priveai în ochii mei.

Ploaia cade încet pe acoperișul incertitudinii, ca o căutare a sensului în mijlocul confuziei.

M-am gândit la tine și la anii care au topit din mine toate speranțele. Și am știut... nu am crezut niciodată altceva, că voi pierde sclipirea din ochi!

Nu te-am văzut nici în ziua în care zidurile vechii orânduiri au căzut, iar noi am dat cu lacătele de pământ. Și, cu paharele ridicate am strigat că a sosit libertatea. În ziua în care zidul a căzut, nava nebunilor a eșuat în cele din urmă. Promisiunile au luminat noaptea ca niște porumbei de hârtie în zbor.

Am visat că ai plecat de lângă mine. Nu a mai rămas căldură, nici măcar mândrie. Și chiar dacă aveam mare nevoie de tine, era clar că nu puteai face nimic.

Acum viața se devalorizează zi de zi, când prietenii și vecinii pleacă la război, iar agenda telefonului e plină de oameni decedați. Există o schimbare care, chiar cu regret, nu poate fi anulată. Acum frontierele se schimbă ca nisipurile deșertului, în timp ce națiunile își spală mâinile însângerate. De loialitate, de istorie, marcate de suferință.

M-am trezit la sunetul tobelor, fanfara răsună, soarele dimineții pătrunde.

M-am întors și te-am privit, m-am întors din nou și te-am privit, ticălosule, dar tot ce a rămas din tine este doar o mână de cenușă.