Sindromul (9)

   

    Era o sărbătoare, nu-mi mai aduc aminte care dracu era și cum stăteam singur ca de obicei, că noi aveam o înțelegere, de Paște și de Crăciun eu rămâneam la Unitate iar Cristi își lua permisie, iar după aia plecam eu ca boierul câte 6 zile, că cică mă sacrificam...În realitate nu era chiar așa tragic, pur și simplu nu agream sărbătorile în familie pentru că veneau toate neamurile și nu-mi plăcea nici mâncarea, nici atmosfera, era plictiseală la greu și așa mai departe. 

Totodată, în cartier se petreceau scene apocaliptice, guițau porcii, se ascuțeau cuțitele mari de înjunghiat, erau dâre de sânge pe zăpadă, fumul de la focurile de lemne se amesteca cu ceața și preferam să plec dracu la un nenorocit de film ca să scap de teroare, însă când mă întorceam puțea a carne fiartă și șorici pârlit și alte ''porcării'', că dacă îți făceai analizele ieșeai 85% porc! 

De Paște, ce să zic, eu și oaia! Eu și oaia n-am fost niciodată prieteni. Am fost odată la niște rude cu nevasta, nu știu ce naiba a fost în capul nostru și n-am mâncat nimic, păi de unde să bănuim noi că de Paște ăia au făcut mâncarea tradițională?! Dăăă? De unde să știm? Nici brânza de oaie din plăcintă n-am mâncat-o. Se poate spune fără exagerare că am făcut-o de oaie! Nu ne-au mai invitat niciodată, așa de rău s-au ofticat pe noi, sau nu ne-am mai dus, nu mai știu, că noi mâncam pizza de sărbători la un restaurant și după aia mergeam la un teatru sau la film.

   

   În fine, mi-aduc ăia un bolnav, că cică a fost la cules de roșii și a mâncat în neștire deși i s-a spus că sunt stropite. Deduc de aici că era în ajunul unui Paște târziu. Și avea ăla niște simptome nasoale, convulsii, crampe și arăta la față ca un rahat așa că i-am făcut repede un intravenos și am chemat salvarea din parcul auto. Salvarea noastră a fost că a venit imediat, l-am urcat pe dobitoc în spate și eu cu el, și am plecat în trombă. La intersecție, șoferul o ia la stânga și încep să-i bat disperat în geam: ce faci, mă, tâmpitule, acolo e Ploieștiul, întoarce dracu și ia-o la dreapta! În timpul ăsta bolnavul făcea spume la gură și dăduse ochii peste cap, așa că am trecut la resuscitare. Ajungem noi la Spital, după 5 minute și îl duc direct la urgențe, pe masă. Doctorul de acolo țipă la o asistentă să-i facă un intravenos dar apuc să-i spun că i-am făcut deja. Când, mă întreabă? Acum 10 minute! Bun, s-ar putea să-i fi salvat viața!

Atunci m-am dumirit eu că la Spital mai erau câțiva mâncători de roșii stropite, de la alte unități, care erau în stare critică. N-am mai stat să pierd vremea că n-avea rost și viața-i scurtă, așa că am plecat la Unitate. Am uitat să precizez că doctorul nostru ne-a pus în vedere încă de la început să nu-l deranjăm niciodată cu telefoanele! Dacă e o urgență, duceți-l la spital iar dacă e mort, la morgă!

Dimineață vine căpitanul Sperilă la mine, să mă deranjeze pe la ora 10, că era OSU (ofițer de serviciu pe unitate). Descui ușa și mă burzuluiesc la el, ce-i domne la ora asta? Bă, hai că-i nasol tare, cică a murit ăla pe care l-ai dus aseară! Păi l-am lăsat stabil. Nu știu, hai acolo!

Mă îmbrac eu regulamentar și plecăm. La un moment dat, se oprește Sperilă și se uită lung la mine. 

- Bă, tu de când nu te-ai mai bărbierit? 

- Asta e marea problemă? 

- Să-mi aduci aminte când ne întoarcem să te bag la arest, se înăsprește el! 

- Nu zău, și cine mai rămâne la Infirmerie, că sunt singurul sanitar din Unitate! 

Căpitanul și-a făcut o cruce mare și n-a mai zis nimic. Ajungem la spital și mergem direct la etajul 4, la reanimare. Totul era vraiște p-acolo, ca după război, perfuziile date la o parte și numai cearșafuri peste cap!

- Hai că ne-a luat dracu, zice căpitanul, ce-i spun eu mâine comandantului? 

Asta îi păsa lui, ce-i spune mâine comandantului! 
Vine doctorul și dă noroc cu mine. Observ în treacăt că și el e cam nebărbierit. Zice, domnule ofițer, bolnavul vostru a scăpat, e în salon bine-mersi, să-i pupi mâna băiatului ăsta că i-a salvat viața. Doar el a scăpat pentru că sanitarul a procedat ca la carte. 

În fine, de pupat mâna nu aveam pretenții dar nici măcar o nenorocită de bere la halbă n-a dat domnul Sperilă. 
M-am ales cu o diplomă de merit și m-a scos comandantul în fața regimentului ca să mă dea exemplu. Că eram cu boneta pusă invers și cucul la spate nici nu mai contează...

Peste vreo două săptămâni, doar ce se înnoptase, vine micuțul Sperilă la mine să-l ajut să încarce doi saci de cartofi. Nici te rog, nici noapte bună, nici mulțumesc! 

I-a urcat într-o mașină și dus a fost.

Sindromul (8)

   Căpitanul Sperilă mi-a promis la modul cel mai nasol cu putință că o să facă cerere la Minister ca să fac armata din nou! Pe motive fără niciun motiv sau mai știu eu ce! Asta ca să îl visez noapte de noapte și să mă trezesc lac de sudoare!

In the Army Now - Status Quo:

"Împușcături răsună în puterea nopții

Sergentul strigă - Sări în picioare și luptă!

E oare iluzie sau e realitate?

Oho, ești în armată, acum, băiete!''

   
    M-am întâlnit și după armată cu Sperilă, care acum era locotenent-colonel, la un magazin alimentar, ocazie de care am profitat ca să-i strig de după un raft cu glas pițigăiat: Să trăiți dom' colonel, cu - în portofel!

Nu știu cum dracu m-a văzut printre două conserve de fasole boabe și mi-a strigat ranchiunos:

Ce, crezi că te-am uitat? O să vii tu înapoi la mâna mea, mistreț neinstruit ce-mi ești!

M-am limitat să-i arăt limba și am plecat pentru că n-aveam chef să mă iau în gură cu el. 

                                                 II

   Eram în Infirmerie. Nu contează cum am ajuns acolo ci important e că am ajuns acolo.

Stăteam la masa de seară cu Cristi, un coleg sanitar și mâncam cu mutre acre niște macaroane leșinate cu brânză grețoasă și gogonele. În Infirmerie aveam o sală de mese pentru bolnavi, destul de încăpătoare, care la acea dată era cam goală, că așa era vara, nu prea se îmbolnăvea nimeni. 

Adusesem bucătarul Unității, pe motiv de boala lui Calache, care era soldat în termen și el,  ca să ne gătească personal fripturi suculente cu cartofi pai sau alte rețete personale, că ne săturasem de pâine prăjită în ulei, cu mujdei de usturoi! După 3 săptămâni l-am externat, la presiunea lui Sperilă și am revenit la nenorocitul de meniul obișnuit.

În fine, după ce au terminat de mâncat bolnavii, mi-am adus aminte că aveam o damigeană plină ochi cu vișinată, adusă de un șofer pentru tata, tocmai de la Siriu, o minunăție de licoare pe care am șutit-o din beciul de acasă, că ăsta era avantajul să locuiești la doar 10 minute de locul unde faci armata. Tâmpitul de Cristi era de părere s-o punem la rece în chiuvetă și i-a dat indicații unui biban în acest sens, numai că neisprăvitul a scăpat damigeana din mână, care a căzut pe pardoseală și s-a făcut țăndări iar lichidul s-a împrăștiat peste tot! Puțea a țuică de te țineai cu o mână de nas și una de perete plus că ne-au dat și lacrimile, de ciudă.

Am contemplat descumpăniți scena oribilei crime câteva minute bune, apoi am început să facem planuri de acoperire a dezastrului.

                                                  III

   Primul lucru înțelept a fost să dăm drumul la geam, că ne sufocam acolo, ocazie cu care și-au luat zborul mai mulți guguștiuci din copacii apropiați.

După aceea ne-am luat cu mâinile de cap și am purces la treabă, care cu balaurul, care cu o cârpă, care cu mopul, ca să dirijăm apăraia la canalizare, pentru că am aruncat și câteva găleți cu apă. Mirosul, însă, nu prea se lăsa dus. Cristi zice să dăm cu cloramina B dar fără niciun rezultat notabil. Mie îmi bubuie mintea să dăm cu spirt după care să-i dăm foc! Ne-a luat vreo oră să stingem incendiul dar țuica parcă se refugiase în pereți. Pe jos aveam mozaic și am chemat câțiva bolnavi să mai spălăm de câteva ori. Cum intra câte unul, își punea mâna la nas. Zic, s-a vărsat o sticlă de spirt. Da, cum să nu, spirt de prună!

Pe la 11 noaptea parcă era mai bine. Bate cineva la ușă. Ne-a ajuns inima în gât. Să vezi că e micuțul Sperilă, ne belește pe toți! O iau la stânga pe holul întunecos, vreo 10 metri, apoi cotesc la dreapta către ușa de la intrare. Orbecăind să deschid lumina, m-am împiedicat de un ficus care-mi stătea în cale și am căzut cu el in brațe, mai să-mi rup un picior, că așa mi se intamplă când sunt surescitat, mă grăbesc. La ușă era un soldat. Zice, dom' șef, mă ia cu friguri și mă doare capu de mor! 

Zic să văd dacă nasu îi funcționează, auzi măi, simți ceva, vreun miros? 

Parcă zici că-i distilerie, dom șef, duhnește de-ți lăcrimează ochii! 

Lasă mă, că ai temperatură mare, ți se pare. L-am băgat în cabinet, l-am consultat, i-am dat medicamentele și l-am internat în salonul din dreapta, trăgându-i pătura peste cap.

Toată noaptea n-a dormit nimeni, aveam și doi bolnavi cu piciorul în ghips, i-am scos și p-ăia la rașchetat și am dat drumul la toate geamurile. Am șters și pereții îmbrăcați jumătate în lambriuri albe de plastic, ba și tavanul, cu bureți legați de cârje.

                                                    IV

   Dimineață vine doctorul nostru, că mai erau și alți doctori care nu aparțineau de noi. Zice, roșu la față ca sfecla vânătă, ce p... mă-sii ați făcut, mă tâmpiților, miroase a țuică de pe alee, ne jupoaie comandantul pe toți, vai de mama noastră! După ce a zăbovit puțin pe la perciunii noștri și ne-a înroșit urechile zdravăn, zice, spălați naibii pe jos, călăilor! Păi am spălat toată noaptea. Mai spălați de vreo 200 de ori, nefericiților, că ajungem toți la BeDeu (Batalionul disciplinar), asta nu-i chestie de bulău și dormit 3 zile pe țambal, vandralăilor!!

Am scos iar bolnavii pe sectoare, inclusiv ăia cu picioarele în ghips, am spart un geam în bucăți ca să aibă cu ce rașcheta și dăi iar cu balaurul, de data asta mai cu tragere de inimă, peste tot, că nu mai fusese Infirmeria așa curată de la inaugurare. La WC-uri mirosea a parfum de levănțică, mai lipsea câte un nufăr în gaura closetului...

Vine și doctorul Covrig, un om cumsecade de altfel dar care acum se uita consternat la mutrele noastre. Ce-ați făcut, măi copii, m-ați nenorocit, la 10 vine generalul, șeful ăl mare, pentru tratament! Ne trimite pe toți la Cocargeaua, disciplinar, pe Borcea, cel puțin 2 ani! Puneți mâna și faceți bec aici, bețivilor!

Ce înseamnă și norocul omului, Dumnezeu e sus și vede, n-a venit generalul în acea zi dar a telefonat că vine mâine. N-a venit nici Sperilă, că l-au ajuns blestemele, i-a fugit cumnatul în Germania de Vest chiar în seara cu pricina și l-au luat la interogatoriu.  Mai târziu l-au degradat și l-au pus să divorțeze. Așa a ajuns iar din nou încă o dată căpitan, că fusese maior, iar cu soția stătea ca și mai înainte doar că nu aveau acte.

                                                        V

   Bine, bine dar beleaua plutea în aer, nu trecuse. Doctorul nostru dăduse bir cu fugiții iar Covrig m-a însărcinat pe mine să-l primesc pe general mâine, pentru tratamentul cu vitamine și aerosoli, ba m-a pus să notez totul pe hârtie și să-i răspund ca la școală ce am de făcut. La plecare mi-a spus că dacă întreabă de el să spun că are o cezariană. Depistând privirea mea indecisă și-a dat seama de eroare și a modificat din mers: nu eu măi, găsește tu ceva!

Pe seară am plecat prin Unitate, la vânătoare de bolnavi. Care vrei mă, să stai la Infirmerie o săptămână? Ăla eu, ăla eu. Am ales câțiva hăndrălăi și le-am făcut formele de internare cu tot felul de boli închipuite: enterocolită, sculament, varice, IACRS și așa mai departe.

Gata băieți, treceți la șmotru, ce credeați că ați venit la pension, luați balaurul de coarne iar restul rașchetați parchetul! Și Infirmeria era mare, avea vreo 15 camere, plus holurile. Oricum, băieții erau bucuroși că nu mai trebuiau să facă marșuri noaptea cu masca pe figură iar seara să participe la jocurile tradiționale, trenul cu roți pătrate sau dezechiparea la bățul de chibrit.

A venit și dimineața, n-ar mai fi venit. La 5 eram în picioare, deși generalul venea la 10. Am golit câteva sticluțe de parfum pe holuri și niște cloroform și mi-am turnat și eu în cap niște colonie, că se impregnase al dracu miros de țuică și în haine și pe corp.

De obicei stăteam în halat și în adidași, plus pantalonii și cămașa de armată dar acum era altceva, m-am îmbrăcat regulamentar cu uniforma stoc, cu boneta aia pe cap și cucul regulamentar. Îl întreb pe Cristi, cum arăt? Zice, parcă ești un neamț din al doilea război mondial. Îmi mai pusesem și banderola aia roșie pe mână, cu litere albe, SSU, adică sanitar de serviciu pe unitate dar U-ul nu se mai vedea.

                                                     VI

   Vine generalul la 10 punct. Tremurau izmenele pe mine și gândul îmi zbura la camarazii care spărgeau piatră de mai bine de 6 luni, la BD, pentru că intraseră noaptea prin efracție în cantină și furaseră două conserve cu pate de ficat.

Iau poziția de drepți și strig: Să trăiți dom general! Lasă doctore, îmi spune jovial generalul, hai să trecem la treabă! L-am condus în cabinetul doctorului Covrig și am aliniat fiolele cu vitamine, B1, B6, B12, ca pe soldați.

- Să-i urezi sănătate doctorului din partea mea, zice generalul, am auzit că e bolnav.

- Da, are sculament!

Generalul era preocupat să-și dea jos pantalonii ăia cu vipușcă roșie în vine și să se întindă pe pat. Am scos ditamai seringa, că era ceva înghesuială de vitamine și i-am făcut injecția cu bătaie, că asta era procedura mea standard. Un dos de palmă peste buci și vata înmuiată în xilină, ca să nu simtă nimic.

După aceea, generalul mi-a mulțumit și a trecut la aparat. Am turnat niște fiole într-un vas, cum m-a învățat doctorul, nu mai mi-aduc aminte procedura, i-am pus masca de aerosoli și l-am acoperit cu un cearșaf. Aveam și un ceas roșu din plastic, setat pentru 20 de minute.

Generalul începuse să moțăie și sforăia ușor. După timpul regulamentar, sună nenorocitul ăla de ceas, că mi-a sărit inima din piept. Generalul, nimic. Cum să-i zic? Bre, domne, alo, generale, permite-ți să raportez: v-a sunat ceasul! L-am hâțânat ușor dar nici gând. Mi-a trăsnit prin cap că poate i-a venit rău așa că i-am tras brutal cearșaful de pe cap. A deschis ochii buimac, și-a scos masca aia de pe față și s-a ridicat. Mi-a mulțumit politicos și mi-a urat o zi frumoasă, vesel și bine dispus, ba a schițat și câțiva pași de rock and roll pe holul de la ieșire.

După ceva timp mi-am dat seama că d-aia și făcea aerosoli, avea probleme cu căile respiratorii și nu avea momentan simțul mirosului. Puteam să trag și vreo două bășini că nu sesiza nimic!

Am dat vesel telefoane să se întoarcă lumea fără grijă iar doctorul nostru a revenit imediat vesel, pleznindu-ne câte o scatoalcă după ceafă, așa, din simpatie:

- Și mai aveți ceva, mă, din vișinata aia?

Sindromul (6)

   

   Tocmai dădeam colțul, pe lângă cimitir, pe străduța care ducea la Unitatea Militară și mă gândeam așa, în mintea mea de soldat Svejk, cum de nu mă luase încă nici un tren în bot până atunci! 

Între cimitir și Unitatea militară trecea calea ferată, cu două rânduri de șine, unele dus și altele întors, cu o frecvență de 7 minute între trenuri. Problema era că veneam cam des pe drumul ăsta, și dacă la dus eram treaz-nemâncat, la întors eram invers. De multe ori foarte cu chef de strip-tease printre macaze.

Cum de-am scăpat rămâne un mister.

Poate că m-a vegheat bunica, care era îngropată chiar în cimitirul ăla, pe aleea centrală, unde era și un mic monument, cu poza ei și a bunicului, deși bunicul trăia bine-mersi și n-avea niciun gând cu caracter tragic.

Poate am avut doar noroc porcesc. Chiar așa, de sute de ori?

Cine naiba se uita dacă vine vreun tren, Stevie Wonder? Hai liberareeee!

   După asta săream gardul Unității și niciodată, dar absolut niciodată nu am aterizat în capul vreunei patrule. Și ăștia aveau o frecvență de 3 ore între gărzi și mai erau și ăia de santinelă și planton care trăgeau de frică și în pisici. Pe mine m-au ocolit evenimentele astea neplăcute. Parcă eram omul invizibil.

Sigur că mă veghea bunica! Când eram mic îmi spunea: Îl vezi pe ăsta? adică pe bunicul. O să vă îngroape pe toți, o să împărățească pământul 100 de ani!

Dumnezeu s-o ierte, nici n-a greșit prea mult! Bunicul a fost ca ăia de la Rolling Stones, cărora au început să le moară fanii!

   Bietul tata s-a stins la un an după el iar cumnatul cu patru ani înainte, bunica cu 20 de ani mai devreme! După el s-au dus relativ repede și mătușa, tanti Pic, adică fiica lui și imediat nepoata. I-a supraviețuit doar mama (nora) dar ea e din altă ramură genealogică. Bine, eu nici nu mi-am propus să trăiesc mult, aș fi foarte mulțumit dacă prind 60 de ani, deși n-aș paria niciodată pe asta, iar pensia i-am donat-o anticipat lui Iliescu, să aibă săracul cu ce-și plăti gazele la bătrânețe!  

Sunt oameni care vor să trăiască mult și fac orice pentru asta. Uite la bunicul, alergări zilnice, program strict, regim sever, saună, masaj, curve, țigări, băutură...

Ar mai fi trăit lejer 10 ani dacă nu ajungea la spital cu o banală toxiinfecție alimentară și a luat ceva de-acolo sau poate l-au strâns de gât chiar doctorii sau vreo asistentă mai pizmașă i-a pus perna pe față, că ne luaseră la rost că de ce l-am mai adus la vârsta asta, n-a trăit destul nazistul??!

Uite și mama, primăvara bea suc de urzici o lună de zile iar toamna mănâncă struguri tot o lună! În rest ceaiuri de toate felurile și ceva pe-alături. O bate pe Halep în finala de la Roland Garros cu mâna stângă! Are secretele ei pe care nu le spune la nimeni, că ce mai e suta în ziua de azi, sau poate n-am avut eu urechi de auzit.


Uite d-aia stau eu aici singur-singurel, ca o fantomă la fereastră, îngropat în mediul virtual și tot sper să fie doar un alt vis ciudat. 

Sindromul (5)

   Am fost ales Președinte al României și mă pregăteam pentru vizita prietenului Trump, însoțit firește de Prima Doamnă. Era cam dezordine în casă pentru că acolo urma să vină, la mine acasă. M-am grăbit să strâng lucrurile pe ici pe colo și am luat rufele de pe sârmă.

De câte ori mă visez acasă, întotdeauna visez casa cea mare în care mi-am petrecut adolescența. Niciodată o altă casă și doar am schimbat deseori locațiile. Nici măcar nu m-am născut în această casă, ba nici nu mă leagă prea multe evenimente plăcute, dar asta e, cu subconștientul nu te pui!


   Până să vină Donald și Melania, hop că mă pomenesc la poartă cu Ali ''Căpitanul'' Carter, un jucător de snooker cu totul special pentru mine și foarte simpatic, care a avut numai belele la viața lui și aici nu mă refer la faptul că a pierdut ambele finale de Campionat Mondial jucate împotriva lui Ronnie O'Sullivan!

   În 2003 a fost diagnosticat cu boala Crohn, o maladie teribilă și e bine nici să nu știi despre ce e vorba...ferească Dumnezeu, mai rău nici că se poate...Și-a revenit cumva și a reînceput să joace. 
S-a căsătorit, are doi copii, Max și Olivia și o mare pasiune pentru zbor, deținând licență de pilot.

   În 2013 a fost anunțat că se poate și mai rău, a fost diagnosticat cu un cancer testicular și a luat pauză de la snooker un an, cu toate că era foarte îngrijorat că va ieși din primii 10 jucători ai lumii. Doctorii nu au epuizat veștile proaste și după puțin timp l-au anunțat că are cancer și la un plămân, începând o chimioterapie intensivă. A efectuat conștiincios tratamentele și operațiile chirurgicale respective și când să zică hop i-a recidivat cancerul testicular în stare metastatică...

   Cum-necum, în octombrie 2014, după aproape 2 ani a revenit în circuit și a câștigat din prima General Cup, un turneu desfășurat la Hong Kong! Nu știu cum s-a realizat minunea dar încă joacă bine-mersi, are o ambiție formidabilă și anul acesta a ajuns la Campionatul Mondial până în ''sferturi''..
Iată ce a spus Carter: ''Nu m-am gîndit la turneele câştigate cât timp eram la spital. Le-aş fi dat pe toate doar pentru a fi din nou sănătos. Când s-a aflat că am din nou cancer, fiul meu mi-a spus:
- Tati, tu ești prietenul meu cel mai bun, nu vreau să mori! Am ieșit repede din cameră și am izbucnit în plâns. Era prea mult. Știam că fiul meu are nevoie de mine şi a fost puterea mea, principala mea motivaţie să mă însănătoşesc. ''

   Chiar nu mai știam nimic de el de ceva timp așa că m-am bucurat când l-am văzut pe ''căpitan'' întrând jovial în curte. Îl însoțea soția, care în visul meu era altcineva, o stagiară care a lucrat cu mine, în perioada mea de început. Tipa asta cam umbla cu părul între ochi prin fabrică și avea un amant ziarist, motivând că soțul personal nu e om serios, adică o face tot timpul să râdă!
Bun motiv, am remarcat eu la momentul respectiv.

Avea și o vorbă Vasilica, că așa o chema, ''nu există femei fidele, ci doar femei nesolicitate'', o cugetare împrumutată de la Woody Allen.

Foarte bine!


   L-am întâmpinat pe Ali Carter și acesta s-a arătat interesat de instalația de încălzire a casei, așa că l-am poftit înăuntru și i-am explicat cam despre ce e vorba. S-a apucat să studieze temeinic schițele termice pe care le aveam, în timp ce Vasilica scorbolea temeinic prin dulapuri și sertare dar să fim serioși, cine se poate supăra pe căpitan pentru atâta lucru?

Am fost anunțat că a venit Trump și am ieșit cu soția afară, unde i-am găsit la o masă în grădină.

Domnule, oameni deosebiți și nu aș spune că modestia lor m-a impresionat ci faptul că erau niște oameni normali, fără ifose sau talente...

Melania, o doamnă elegantă și plăcută, ni s-a adresat într-o limbă română desăvârșită, păstrând politețea și demnitatea într-un echilibru de o naturalețe sublimă.

Altă lume, alți oameni, altă mentalitate...

''Căpitanul'' Ali Carter a ieșit pe balcon și ne-a salutat, privind in treacăt grădina cu gazonul impecabil și florile viu colorate, apoi s-a retras discret.

Doamnele au inceput o discuție despre copii și campania ''Be Best'' iar Donald s-a aplecat spre mine conspirativ și m-a întrebat cu glas scăzut: Ce facem dom'le cu Huawei?

Sindromul (4)

 

Am aterizat la Mumbai, la Jocurile Olimpice organizate în India!

Nu mă întrebați nimic în legătură cu asta pentru că e doar un nenorocit de vis.

   În studioul de la o televiziune românească, un rârâit discuta aprins despre rezultatul meciului de snooker Anglia - India. Snooker-ul, sport olimpic? E posibil orice. În fine, eu nu eram tocmai în studioul televiziunii ci undeva pe hol, așa că nu am idee cine erau invitații. L-am văzut însă pe Hagi, care deși era pe hol, ca și mine, făcea comentarii în legătură cu rezultatul, strigându-le celor dinăuntru. 

- Bate Selby cu 4-0 și egalează situația.

Să egaleze? Dar cine câștigase primul meci, Advani, Mehta, Brahmaputra, Kama Sutra, Dr. Bombay? Și mai ales, cu cine?


   În următoarea secvență mă aflam chiar în sala unde se disputa meciul dintre Mark Selby și un tânăr indian, cam paralel cu sportul ăsta. Nu-l lăsa în pace pe Selby, ba îi punea mâna pe tac, ba se interpunea între bile. L-am văzut pe Selby concentrat dar asta nu l-a oprit să-l plesnească pe ăla mic după ceafă de câteva ori. A fost 4-0 fără istoric iar eu asistam într-un scaun cu rotile, din nu știu ce motive, pentru că nu aveam nici pe dracu.

Mai târziu mi-am dat seama că văzusem aseară un episod din Mom (scaunul cu rotile) și citisem în cursul zilei că în rețeaua UPC s-a introdus în grilă un nou canal de filme indiene! Foarte frumos!

   Selby tocmai terminase meciul și nota conștiincios într-un caiet scorul final și asta pentru că n-am văzut picior de arbitru pe-acolo. Proastă organizare, zic, bine că nu se aude și niște muzică indiană dar îmi dau seama că n-aș putea avea un vis în care să mă torturez singur! Sau se poate?

Cât despre meci, cum să emită pretenții Indiile de Est în fața Regatului Unit? Acolo câinii latră și acum cu accent britanic!

   Eram chiar lângă masă și mi s-a părut ciudat că Mark nu era tocmai bărbatul acela frumușel, cu ochi languroși, albaștri precum cerul senin, ca un star de cinema, ba era chiar urâțel, cu nasul neașteptat de mare și fața suptă. Când a trecut pe lângă mine am dat să-l ating și mi-a zâmbit amabil și chiar afectuos dar asta probabil pentru că eram în nenorocitul ăla de scaun cu rotile și așa mai departe. Și în visul ăsta nu-mi ieșea pe gură nicio boabă de engleză inteligibilă și acum, pe bune, în realitate chiar vorbesc binișor engleza, cam ca Iliescu, cu accent rusesc! :)

Am zis un ''Congratulation'' neinteligibil și am zâmbit intimidat, Selby m-a bătut pe umăr prietenos și s-a dus la treaba lui cu nasul ăla lung iar eu am plecat până spre ieșire, unde m-am ridicat de pe scaun schițând câțiva pași de rock'n'roll și am stat o clipă să mă gândesc cam cine ar putea juca în decisiv, pentru că la jocurile de snooker inter-țări participă câte doi sportivi, de obicei Anglia a fost mai mereu reprezentată de Barry Hawkins și Judd Trump, proaspătul campion mondial și preferatul meu și urma meciul decisiv de dublu.

Acum întru puțin în realitate, înaintea finalei de la Campionatul Mondial de anul acesta cu Higgins am pronosticat 18 la 10, știam că după finala pierdută acum 10 ani (pe care am urmărit-o cu sufletul la gură), Judd Trump îl va snopi acum în bătaie pe John! A fost chiar și mai rău, 18-9 și îmi pare rău că n-am scris nicăieri înainte dar credeți-mă pe cuvânt, am o foaie de hârtie pe care am notat scorul cu o zi înainte și soția poate să confirme! 

   N-am mai rămas să mă dumiresc cine va mai juca pentru că m-a trezit nenorocitul de telefon cu o alertă de furtună! Am deschis ochii și după ceva timp am auzit cerul bolborosind și un fulger ramificat a luminat camera, urmat imediat de o bășină anemică care m-a trezit definitiv. Fir-ați ai dracului de roboți, astăzi și mâine dar, cu aplicațiile voastre cu tot! Ce mă făceam fără alertă! 

Mă gândesc că atunci când va apărea inteligența artificială, toți vom face întocmai tot ce ne zice robotul: du-te și mănâncă, mergi în parc să alergi 30 de minute, du-te și te cacă! 

O să scot aplicațiile astea detestabile, ticăloase și mizerabile care îmi fac viața amară, una câte una, până o să fiu lăsat în pace, să visez și eu liniștit.

Sindromul (3)

   

   Eram în excursie pe un oraș plutitor imens, undeva în largul coastelor New-York-ului. Tricou bleu-ciel, pantaloni scurți albi, adidași asortați și ochelari de soare ultimul răcnet.

   Din elicopter se vedea că este așezat pe mai multe niveluri, exact ca vasele alea albe imense cu foarte multe etaje care fac croaziere, numai că în vârf se afla un oraș în toată regula, cu zgârie-nori și tot felul de ansambluri arhitectonice futuriste. Semăna mai degrabă cu o navă spațială imensă, care se deplasa încet, foarte încet pe apa fără valuri.

N-am văzut așa ceva nici în filmele SF, nici n-am citit în vreo carte, dar sigur nu sunt primul care își imaginează (visează) așa ceva.

   Chiar mă gândeam dacă orașul ăsta plutitor se aventurează ocazional și către Atlantic într-o escapadă, deși, îmi spuneam eu în gând, ar fi cam riscant. 

În fine, aveam un apartament extravagant imens, cu pereții din marmură și sticlă și mă pomenesc cu o echipă de zugravi și mă gândesc de ce dracu, eu, ca turist de lux, mi-aș renova apartamentul, care-i treaba mea? Plus, mă gândeam că o să mă mănânce ăștia de bani, nu că aș fi zgârcit dar parcă o rupeau bine pe românește. Unul mă întreabă într-o rom-engleză aproximativă dacă am prin casă niște ''pești'' de pungi din plastic. Zic, ce-i aia? Poate pungi din plastic sau mai bine prelate să pună pe jos ca să nu sară vopseaua, varul sau cu ce dracu dau ei. Mă apuc să caut prin niște sertare și dau de câteva sacoșe de hârtie. 

În timpul ăsta apare o doamnă cu un aparat foto, exact ca pe litoral, doar că nu avea un palmier gonflabil, baloane și o maimuță pentru că era decor natural suficient peste tot, că erau în ghivece, că erau în pământ, palmierii ăștia, nu știu ce să vă spun. 

Cerul albastru, marea albastră, flori roșii peste tot, vegetație verde luxuriantă, totul de un strălucitor intens, că visul era tehnicolor și full hd, am uitat să menționez, pe alocuri 4K. O iau pe nevastă vesel pe după gât să facem poze, că nu știu cum se întâmplă dar în toate visele sunt cu nevasta....nu tu Jessica sau tipele alea de la Victoria Secret, nu tată, nevasta peste tot, să cotrobăie ea în visele mele personale! (Asta mi se trage de la austeritatea rigidă a mamei, că nu mergeam nici la veceu fără bilet de voie! Nevasta e genul opus, chiar prea de treabă dar nu e bine să-ți forțezi norocul!)

Mă apuc să zâmbesc ca un prost deși aia încă nu pregătise aparatul și deja mă gândeam că o să ies nașpa în poze, că așa ies eu întotdeauna, cam urâțel, nu sunt fotogenic. Când eram mai mic l-am și întrebat pe tata, de ce ies eu așa în poze și mi-a răspuns că "ies cum sunt!" Ei pe naiba, dar nu așa arăt eu în realitate...Nu apare mimica feței, sclipirile mele, nimic-nimic, doar o față imobilă, ca în tablourile ălora de la nunți atârnate pe perete deasupra patului conjugal.

   Insula asta plutitoare ar putea să țină pe ea o țară întreagă, orașe întregi așezate pe etaje, iar în vârf o splendoare de clădiri, înalte, care aminteau de Singapore si era la fel de cald. Curgeau apele pe mine, ca Dunărea la Drencova dar era și o briză corespunzătoare.

   Facem câteva poze cu zâmbetul meu artificial înghețat pe mutră și mă întreabă femeia aia cum mă cheamă, ca să mă treacă la catastif. Îi spun eu numele dar nu și adresa. La ce apartament stăm, nu îmi amintesc, o întreb pe nevastă dar și ea se uită la mine, de parcă  s-ar uita pe geam. Zic, nu știu exact dar ne întâlnim tot aici, când sunt gata, întreb? Vineri! Și azi ce e? Marți. Aha, deci peste 3 zile tot aici pe la ora 9, cel devreme. Bine, dar uit să întreb cât mă costă că sigur aici totul e scump, că e luxul de pe lume, am băut ieri un martini și doar măslina a costat cât leafa pe o săptămână. În fine, pleacă asta și rămân cu zugravii, care numai de lucru nu aveau chef, ba îmi cer și niște tescovină. Ia mai dă-i dracu și hai să facem o tură cu elicopterul.

Când să mă urc pe scară o văd pe tipa cu pozele, și parcă am uitat și bruma de engleză pe care o știam. Hau maci...foto...dolars și așa mai departe?!

 Fiftin, zice ea prompt. Hopa, cam scump. Pe bucată? Da, mă calicule...îmi zice pe românește și abia acum observ că e bronzată bine. Mă mai gândesc eu, mă scarpin în cap, zic, e bine. Păi cum să nu fie bine, ''fiftin e chiar ieftin'', un adevărat chilipir!

   Dăm o tură cu elicopterul, roșu ca o jucărie nichelată. Frumos domnule, ce-au făcut ăștia chiar în golf. Se vede New York-ul în depărtare, prin cerul senin fără pic de nor, iar jos e insula plutitoare, cu blocuri înalte, parcuri verzi, amfiteatre, piscine albastre, chiar și câteva biserici albe izolate. Mă gândesc că sunt biserici pentru toate cultele si zăresc câteva catedrale pentru turiști dar aici nu seamănă nimic cu vulgarul Las Vegas, nu e nimic chici, totul pare din viitorul îndepărtat. Mă gândesc dacă or fi și cimitire, le caut din priviri dar îmi dau seama că sunt tâmpit, ce dracu să caute aici, e un oraș de agrement, ce-mi veni? Dacă se apucă vreunul să crape p-aici îl duc ăștia unde trebuie, asta să fie marea lui problemă, să se vadă omul mort că se rezolvă...

Voi ați văzut vise care să aibă sfârșit? Eu, nu prea, de obicei te trezește ceva.

Apropo de Victoria Secret, nu am văzut picătură de fată pe nicăieri, probabil că o să am un vis cu Jessica când o să mă prăbușesc cu un avion, în drum spre o destinație exotică și cu zero supraviețuitori, nenorocitul de mine!

Bate cineva la ușă? Jess?

Sindromul (2)

   Uite hal de vis! 

   Eram cu nevasta în zona Cinema Tineretului ca să cumpărăm bilete la teatru, chiar pentru seara asta. Știu că acolo nu mai e cinema ci o cârciumă dar visul e vis. În fața teatrului erau o grămadă de actori îmbrăcați în călugări, cu pancarte în mână, care discutau aprins. L-am recunoscut pe Victor Rebengiuc dar nu auzeam ce spune. Gesticula intens, tulburat.

Mi-am dat seama că aveam mâinile ocupate, căram câte două sacoșe fiecare, cu diverse cumpărături de la supermarket. Soția îmi spune, du-te tu să iei bilete și eu rămân cu sacoșele aici. Asta și fac, merg la casa de bilete. Cer două bilete pentru spectacolul de azi. Casiera pare contrariată, nu vezi dom'le că țara arde și dumneata vii la teatru?! Nici nu se știe dacă se va mai ține reprezentația. 

- Nu știu nimic, zic eu, bătând în retragere, aș putea să mă întorc deseară, înaintea spectacolului, mai găsesc bilete? 

- Ba bine că nu, îmi răspunde țâfnoasă. 

- Și dacă nu se mai joacă, întreb timid? 

- Înseamnă că i-a împușcat p-ăștia, îți dăm banii înapoi!

Ies afară buimac. Actorii s-au încolonat, așa, îmbrăcați în călugări și au plecat spre Piață. Văd că lângă nevastă s-a postat un milițian. Ce s-a întâmplat, întreb politicos?

Milițianul mă ia tare.

- Tovarășe, trebuie să plătiți ce-aveți în sacoșe! 

- Păi am plătit la supermarket, am și bonul fiscal! 

- Nu contează, mai plătiți o dată! 

- Cum să mai plătesc o dată, de ce? 

- Vrei să te duc la secție, mă, stai să chem duba. 

Soția începuse să scoată produsele și să le înșire pe o masă, unde era o tovarășă care semăna suspect cu tanti Leana. Asta a început să le socotească, că avea o casă de marcaj improvizată chiar acolo, afară, pe trotuarul mizerabil și a dat deoparte două conserve cu ton. 

- Ce faceți cu alea, zic eu alarmat. 

- Se confiscă, e marfă ilegală. 

- Dar le-am plătit, am bonul chiar aici, protestez eu. 

- Nu este de la noi, e de afară, se confiscă! 
Scot banii din portofel și plătesc. Observ în trecere că pe bancnote e chipul analfabetei ăleia.

- Ce dracu, domnule, iar am ajuns în nebunia asta de...coșmar?!

- Ai grijă ce spui, ce scrii, ce faci, că trimitem duba! Ești pe LISTĂ, paștele **** de roacăr drogat, mă nenorocitule, zbiară el rânjind sinistru cu fața desfigurată!

M-am trezit lac de sudoare. Mi-e frică, încă tremur. Unde naiba sunt?

Stau rezemat pe o bancă într-un parc. 

E liniște. 

Nimeni in jur. 

E destul de cald, soarele e chiar deasupra mea, se zărește printre crengile cireșului înflorit. 

Tableta e alături, telefonul și borseta odihnesc mai încolo. 

Mă uit în jur, flori. Culori. 

Sunt acasă! Nu e o pictură de Van Gogh, sunt la Gradina Botanică.

Măcar până la următorul vis...

Sindromul (1)

"Sindromul'' e un titlu incomplet, o să revin cu afurisitul de cuvânt lipsă mai târziu. "Sindromul curului" sau ce mi-o trece prin cap la momentul respectiv.

   Stau pe Faleza Dunării, tolănit, îmbrăcat și încălțat regulamentar, pe un șezlong comod și meditez la filosofia sindromului meu. Că e neobișnuit să mă bântuie chiar și acum. 
Hai să lămurim problema de la început, ca să nu vă mai țin în joc de glezne: visez urât, dom'le, sau visez neașteptat de urât...

Adică, tocmai eu, care am fost transferat din iad ceva mai sus, cum spunea amicul Toma. 
De fapt el spunea exact invers, uite c-am găsit textul, hai să fiu corect: ''Dar ce vă mirați, eu sunt Mefisto... Adică dracul. Nu știu dacă vă mai amintiți dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.
Nu știți ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut... Cum face unul vreo prostie gata și scuza. Nu e el de vină săracul, dracul l-a pus. Eu? Eu, nu știu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Și nu știu atunci de ce mă amestecă pe mine.''

Text: Dan Mihăescu și Grigore Pop

   Visele astea vin permanent. Noaptea, ziua, seara, dimineața. Când încerc să mă odihnesc, nu mă lasă. Vorba cântecului: ''Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc'', că n-au găsit altă rimă! Ba da, uite aici, 3rei Sud Est! 😄

Mai devreme am ațipit puțin, mângâiat de razele călduțe și hop, l-am visat pe ''Cap de menghină'', un vecin de-al meu, care îmi transmitea voios peste gard, în trecere spre cârciuma "La măgarul tăvălit", că s-au scumpit iar gazele și curentul! Avea un fel de exuberanță tembelă, de parcă ar fi trebuit să ne bucurăm în grup și individual pentru grija permanentă a ălora pentru bolile cardiovasculare cardiace de inimă provocate populației.
M-a uimit faptul că avea moaca urâtă a ăluia știrb și cu mustață rară...da' ce mai contează...vise...m-am trezit ca mușcat de șarpe, cu inima bubuind.


Am luat cartea de lângă mine, ''Marele Plan'' a micuțului Stephen Hawking și am dat fix la pagina 189, că așa fac eu, țin minte pe de rost paginile. Citesc: ''Cel mai de neînțeles lucru în privința universului este că poate fi înțeles. Albert Einstein'' 
Foarte bine, prietene, felicitări, zic în gând și trag cu ochiul la bateria tabletei, 57%.


Ia să iau eu o înghețată pe băț. Din aia, jumătate ciocolată și jumătate vanilie.
Mă uit la ea cu poftă mare: vanilia are o culoarea care îmi place, am și un tricou așa, îl port pe-acasă, uneori dorm cu el. 
De cacao sunt sătul.

Mă uit cum trece apa, vorba ăluia din nu știu ce carte, care spunea că ''stătea pe marginea unui râu și-și privea viața curgând!'' Mă gândesc că dacă aș face o bărcuță din hârtie și i-aș da drumul pe Dunăre s-ar duce drept acolo, cu puțin ghinion. Sau dacă aș cădea eu leșinat în apă, m-aș trezi după ceva timp în gheara aia cu trei degete, care-i spune deltă! M-ar pescui vreun lipovean și m-ar băga în ciorbă la ceaun, pe post de șalău, cu mămăliguță. E foarte probabil să-mi scoată și icrele!


Uite o barcă cu motor, de culoare roșie, care trage după ea un cetățean pe schiuri. Îi mai trebuie să țină în mână un steag de aceeași culoare cu barca, ''sângele clasei muncitoare exploatate''...
Sunt și iahturi și caiace și un vaporaș care se tot fâțâie de colo-colo. E bine că nimeni nu deranjează, totul se desfășoară ca într-o muzică ambientală de Brian Eno.


   ''Cap de menghină'' ăsta a avut o poveste dramatică. A venit la oraș, tânăr și entuziast, a luat o casă pe care a renovat-o, a pus viță-de-vie la intrare, câțiva pomi fructiferi și flori de piatră și s-a angajat la o uzină ca sudor, a găsit o țărăncuță de-a lui, un pisic de femeie și a turnat repede trei copii, să nu-i ia altul înainte, doi băieți și o fată. După disponibilizările din anii '90, l-au găsit spânzurat de o grindă, nevasta și-a pus mălai în cap și s-a mutat la bloc, într-o gheenă de gunoi cu un boschetar, fata a devenit prostituată iar băieții, unul a dispărut subit și gurile rele spun că ar fi îngropat în grădină chiar de tac-su iar celălalt a ajuns la pușcărie pentru furt din camioane. Da.

Au mai rămas doar florile de piatră...

                                               II

   Eu am o problemă cu mâinile. Adică nu pot să merg undeva fără să car ceva după mine, o servietă, o geantă, un geamantan, ceva. În ultimul timp purtam o borsetă, în care țineam actele și banii. Actele, adică buletinul. Să nu mă oprească cineva. Tata a pățit-o cu buletinul. A pățit-o rău. S-a întâlnit într-o zi cu un fost coleg de școală, ajuns milițian și din vorbă-n vorbă, ăsta îi cere buletinul. Tata râde. Ăsta se enervează și se înroșește la față. Buletinul, cere el cu o mutră ca de conopidă stricată. Tata îl dă și nu are trecută grupa sanguină! Hopa, amendă! 50 de lei! Păi nu ți-e rușine, mă, să te deplasezi prin municipiul orașului în halul ăsta? Tata tace și plătește pe loc, ia chitanța și pleacă. Are o funcție respectată. Probabil de acolo i s-a tras, invidia e o îndeletnicire străveche.

După o săptămână-două iar se întâlnește cu plotoneru, colegul de clasă, iar buletinul la control, iar amendă. Și tot așa până când taică-miu a dat un telefon unde trebuie și caraliu l-a lăsat în pace dar grupa sanguină tot nu și-a pus-o.


Acum am scăpat de borsetă. Trebuia s-o țin cu degetele peste fermoare, de frica hoților. Arătătorul pe mijloc, degetul mare pe buzunarul din stânga și inelarul pe cel din dreapta. Vigilent ca iepurele încolțit.

Aici car doar telefonul și uneori tableta. Banii, cardurile plus buletinul (că mă enervează să spun Cartea de identitate) le țin în buzunar. La sacou, la geacă sau ce dracu mai port eu pe mine, că uite cum mă enervez degeaba, mi-am adus aminte când i-a furat geanta de pe umăr mamei la Buzău în gară și l-am alergat pe hoț prin niște noroaie ca din Pleistocen, și culmea, tot hoțul striga cât îl ținea gura ''uite hoțu!'', așa, la derută. Am recuperat geanta cu prețul unui ochi vânăt și o buză spartă, că nimic nu era ușor pe lumea ailaltă. 

Mai bine să mai moțăi un pic și vorbim mai târziu.

Insultanul Racnea

   În Piață focul ardea mocnit și jarul arunca săgeți otrăvite. Perfidului Racnea nu-i reușise complotul deși arsese holdele, otrăvise fântânile, omorâse porcii și făcuse praf economia.

În jur era o liniște sinistră, ca după cutremur. Nici vântul nu adia, doar el scăpă unul.

Rezemat de roata tractorului, mesteca tutun de proastă calitate și privea încruntat printre sprâncenele stufoase. Involuntar, își arse cu sete o palmă peste față, vrând să prindă un țânțar.

Blestemă în gând poporația cu diaspora lui cu tot și destupă fără grabă o sticlă de vermut la kil. Singura lui reacție notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scârba peste piața pustie.

 
   Decuseară dezgropase securea războiului, datorită unei manifestații pașnice inițiate de către dregătoarea Diaspora, cea dornică de libertate și democrație, contra penalilor: sierbitori, odalisce și eunuci. În timp ce ai noștri se înarmaseră cu încredere și răbdare, dușmanul se pregătise temeinic, de război. Lunetiștii pizmași înconjuraseră piața belicos și își beleau ochii prin rozeta prizmei iar jandarmii cu câini călare (pe cai) primiseră armament modern, sulițe și arc cu săgeți.
Infiltrații, de altfel oameni serioși, cu grad de colonel, aruncau dezinformări mieroase prin mulțime iar tablagii aruncau chipurile cu peturi tot în ai lor.

   Atacul începu brusc și viză punctele cele mai primejdioase, femeile și copiii. Gazele cu Zyklon B întunecase văzduhul iar grenadele răpăiau ca grindina, mușcând din carne de om. Peste 450 de suflete căzură instantaneu iar o mare parte s-au refugiat pe străzile din jur. Bestiile au asmuțit câinii și au tăbărât cu picioarele pe conaționali, lovindu-i cu bocancii în stomac, snopind în bătaie democrația.

Lucrurile s-au lămurit relativ repede iar lumea a început să plece către casele lor. Cele de aici sau de acolo.

Acum, nu a mai rămas decât brava oaste de mercenari, rânjind satisfăcută. Manelele lor răsunau în toată piața iar ei au behăit până în noapte târziu, când s-a luat lumina. Atunci s-au dus în calea lor fiecare, ca să se apuce de...treabă, să își bată nevestele, copiii si mamele.

Fiecare tabără și-a numărat morții, răniții și colateralii.

O democrație siluită și-atât.

Eurovision

România a ratat calificarea în finala Eurovision!

Un oficial TVR #sieusuntcapdeoaie a declarat: „Sigur că da, acum sunteți mulți șmecheri, cu comentarii răutăcioase, că de...așa ne e felul. Eu nu pot decât să felicit trupa The Humans și să le spun să nu fie triști, au fost cei mai buni! Nu-i corect, dar n-avem ce-i face...Vă mulțumim oameni buni, The Humans, voi sunteți eroii noștri naționali, românii v-au ales pentru această melodie superbă!“

Pe de altă parte, un grup de feisbuciști spun că TVR a distrus participarea României, deoarece  au înghesuit o grămadă de manechine sinistre din plastic negru cu măști albe, de parcă era înmormântare. Dansatorii au avut izmene supradimensionate iar pe solista vocală care a cântat, cică au îmbrăcat-o prea mult...

TVR acuză: Pe parcursul celor 15 minute alocate sesiunii de vot, numeroși români din străinătate au reclamat defecțiuni tehnice la sistemul telefonic, precum și la cardul de sănătate. Astfel, TVR acuză faptul că în Germania telefoanele românilor aveau ton de ocupat și tastatura blocată iar în Italia, trei rețele de telefonie emiteau radiații de 884 MHz pentru a zăpăci votanții. Nici în Costa Rica și Madagascar telefoanele românilor nu au funcționat din cauza brizei.

Mihai Trăistariu, torneroul muzicii românești, cel mai prolific reprezentant al României la Eurovision (locul 4 în 2006), are câteva observații pertinente în ziarul Adevărul de ieri: „Cum să te duci cu...nimic?  Și unde e refrenul? Piesei îi lipsește un refren...fredonabil. Ce e așa greu să găsești o idee? Asta se întâmplă când nu câștigi pe bune, Dumnezeu e sus și vede!''

Compozitorul Horia Moculescu (81 de ani) a declarat pentru Click!: “Nu solistul contează, ci melodia. Trebuie să aibă o piesă foarte bună, o cântăreață foarte bună și foarte bine gândit show-ul. Să fie cu imagine, să fie cu șocuri. După piesa norvegienilor, am venit noi, cuminți, molâi, așa ca la psiholog!''


Pe scurt, un grup numit ''The Humans'' intră pe scenă, cu o solistă care cântă plângăcios. Nimeni nu observă nimic deosebit până când apar doi vlăjgani, îmbrăcați în izmene albe din cap până în picioare, cu măști la ceafă. Unul parcă vrea să-i sucească gâtul, dar nu-ți dai seama dacă e o agresiune sau o mângâiere drăgăstoasă. Cântecul continuă cu o coregrafie care pare exersată, dar nu gândită. Pe neașteptate, apar 25 de manechine sinistre care stau țepene și imobile, așa cum le e obiceiul. Cei doi bărbați în alb își iau mâinile de pe femeie. Aceasta începe imediat să răcnească. Coregrafia e chiar mai rea decât melodia. Chitarele încep în forță, viguroase dar se înmoaie repede. Cântecul ''Goodbye” își ia la revedere de la finala de sâmbătă. Spre deosebire, trupa DoReDoS din Moldova a avut ''My Lucky Day!“
La anul se zvonește că vom da lovitura cu trupa ''The Homos!''

Melodia poate fi văzută aici