Vara lui Ciucea

În lumea noastră se pare că lucrurile bune își fac apariția doar după ce trecem prin nenorociri. Fericirea se dovedește a fi un fenomen post-traumatic.

Încet-încet, vara asta se duce la vale, ca nisipul de pe plajă în clepsidră. Ziua mai pâlpâie timid câteva ultraviolete, dar nopțile sunt răcoroase ca apa din adâncuri. Frunzele pătate de timp sunt eutanasiate și incinerate pe loc, în grămezi mari, în timp ce pensionarii stau cu ochii beliți pe geam, așteptând pensiile recalculate.

Am avut o lungă vară fierbinte, cu Olimpiadă, Campionat European de fotbal, turnee de Grand Slam dar și rătăciri nocturne pe străduțele întortocheate ale Veneției, în căutarea unei umbre în piața San Marco, așa cum mi-o aminteam din trecut..

- Buonasera! Mi porta un Aperol Spritz!

- Certo, abbiamo. Lo desidera classico?

- Con un po' più di prosecco, per favore.

- Va bene, un Aperol Spritz più forte, allora.

- Grazie!

Ciucea, deși avea un cal cu pedale, tot călărea. Să nu subestimezi niciodată posibilitatea de a fi mai rău! Toată vara s-a vorbit numai de Ciucea și încă se mai vorbește. Ceva se întâmplă!

II

Chiar acum, când toamna se apropie cu pași vioi, micuțul Judd Trump s-a dezlănțuit în toată splendoarea sa la Masterul Saudit, unde a înhățat din zbor premiul cel mare de 500.000 de lire sterline, consolidându-și poziția de lider mondial, iar acum, cu break-ul nr. 1000 a intrat în istorie, în timp ce Liverpool a prins noi valențe artistice cu noul antrenor Arne Slot și e lider în Premier League.

Cu atâtea succese fulminante ne așteptăm la o catastrofă iminentă!
Prea ne merge bine!

După ce jucătorii echipei naționale de fotbal, în frunte cu decarul Ciucea, au lustruit cu mult sârg băncile de rezerve, și-au luat de curând obiceiul, (bun obicei!), să facă curat în vestiar la plecare! Parcă-i văd cum, după fiecare meci, șterg praful și dau cu mopul cu seriozitate, amintind de naționala Japoniei! Mă gândesc răutăcios că era mai folositor dacă învățau de la japonezi să facă mașini!

Au ruginit frunzele din copaci, man dar și medaliile de la gâtul sportivilor olimpici. Norocul nostru e că nu sunt prea multe. Sigur că l-am atenționat pe David, sportivul nostru universal, în repetate rânduri, să nu intre cu medaliile în "balon", pardon, în bazin, că le transformă în bijuterii pentru sirene. Le-am prevenit și pe canotoare să nu schimbe copaia răsturnată cu un submarin, că uite ce se poate întâmpla: băieții de la dublu vâsle și-au agățat medaliile de periscop!

Poate că ar trebui, pe viitor, să ne concentrăm mai mult pe sporturile nautice și să ne declarăm țară insulară. Cine știe, poate așa vom reuși să organizăm primele Jocuri Olimpice Subacvatice. 

Vom cuceri cu Ursula fundul mării, sub stindardul curcubeului, conform directivelor UE, și, după Atlantida, vom deveni a doua populație care s-a dat în totalitate...la fund!

Gardianul Universului

În noaptea când luna se prefăcea într-o unghie murdară, zgâriind cerul, Piticul Moțăilă s-a trezit cu un gust metalic în gură și o senzație de cădere liberă. Un foșnet persistent, ca de aripi de molie, îl scotea din sărite. Când deschise ochii, luna îi părea mai aproape, iar umbrele din cameră se conturau ca niște monștri care-l priveau cu ochi lipsiți de viață. Inima îi bătea într-un ritm nefiresc, ca și cum cineva îi număra bătăile din piept cu ciocanul. Cu un fior rece, își aminti de visul cu dragonul și de pădurea întunecată. Oare nu era decât un coșmar? Sau poate, o parte din el rămăsese prinsă în acea dimensiune întunecată, iar acum, întunericul îl trăgea înapoi ca o mare de spumă argintie la reflux.

II Adânc, în bezna conștiinței, Moțăilă se trezi din nou proiectat în visul său infernal. Pădurea era un tărâm al contrastelor bizare, copacii bătrâni, cu scoarța zbârcită și răni deschise, păreau a fi paznicii întunecați ai acestei lumi stranii. Mirosul de pământ umed și carne în descompunere îi umplu nările, iar aerul rece îi tăia pielea. Ciupercile pulsau într-o lumină sinistră, ca niște inimi întunecate care băteau în ritmuri nefirești.

Moțăilă zbura printre crengi ca o nălucă, ascultând șoaptele vântului care începuse să vorbească într-o limbă uitată și bu-hu-hu-ul bufnițelor care răsunau ca niște râsete sinistre. Deodată, zări o lumină orbitoare care străpungea ceața, ca un ochi uriaș care îl observa din adâncul pădurii. Curiozitatea îl împinse mai departe, spre sursa strălucirii. Acolo, în mijlocul unei poieni scăldate în lumina lunii, se afla o creatură stranie, un dragon, o fiară mitologică cu aripi întinse cât cerul, care își ridică capul din adâncurile unei peșteri întunecoase. Solzii verzi ca veninul unui șarpe îi sclipeau ca un foc rece, iar ochii lui galbeni, ca două stele căzute într-un abis întunecat, păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Moțăilă se opri, cuprins de o frică amestecată cu fascinație. - Ai venit, micuțule Moțăilă, răsună vocea gravă a dragonului, ca un ecou întunecat într-o catedrală abandonată. Am așteptat acest moment de o veșnicie...

III

Dragonul își întinse gâtul lung și îl privi pe Moțăilă cu ochi strălucitori. - Ai fost ales, micule pitic, șopti el cu o voce care pătrundea până în măduva oaselor. Soarta lumilor noastre se împletește. Moțăilă, cuprins de o spaimă nedefinită, întrebă: - Ce vrei de la mine, creatură a nopții? Dragonul zâmbi, un zâmbet care dezvăluia o mulțime de colți ascuțiți. - Îți voi spune totul, absolut totul, dar mai întâi vino cu mine. Și astfel, Moțăilă fu condus în peșteră, într-o sală imensă, decorată cu simboluri străvechi. În centrul sălii, pe un altar de obsidian, se afla un cristal strălucitor. Dragonul îi explică:

- Acest cristal străvechi, a fost creat de o civilizație dispărută, care conține o hartă a universului și capacitatea de a deschide portaluri către alte dimensiuni.

Moțăilă era uimit. El, un simplu pitic, ales să salveze Universul? Însă, înainte să-și poată pune întrebări, dragonul continuă: Eu sunt Gardianul cristalului, dar am fost închis în această dimensiune de o forță întunecată. Tu ești alesul care mă va elibera și împreună vom găsi fragmentele cristalului, împrăștiate în diverse galaxii, apoi vom restabili ordinea.
Moțăilă privi în ochii dragonului și văzu acolo o durere veche, dar și o speranță firavă. În acel moment, cristalul pâlpâi intermitent și se transformă într-o hartă stelară proiectată în aer. Fiecare stea reprezenta o galaxie, iar liniile luminoase care le uneau indicau locația fragmentelor. Însă, în centrul hărții, era o stea neagră, pulsând cu o energie întunecată.

Dragonul își înclină capul: - Aceasta este sursa întunericului, șopti el. Forța care m-a închis aici. Dar nu te teme, micuțule Moțăilă, împreună vom învinge.
În momentul acela piticul a atins cristalul și o lumină orbitoare l-a învăluit. Când lumina s-a stins, Moțăilă era transformat. Ochii îi străluceau cu o putere necunoscută, iar în mâini ținea o sabie de energie pură, forjată din însăși esența cristalului. Era arma supremă, capabilă să înfrunte orice dușman.

IV

Și așa, Moțăilă și dragonul au pornit într-o călătorie epică prin cosmos, căutând fragmentele cristalului și confruntându-se cu creaturi extraterestre și pericole de neimaginat. Pe parcurs, au descoperit că forța
întunecată nu este doar o entitate abstractă, ci o inteligență artificială rebelă care dorește să stăpânească întregul univers.

După ce au adunat toate fragmentele, Moțăilă și dragonul s-au întors la locul de origine al cristalului, o planetă pustie și arsă. Acolo, îi aștepta o confruntare finală cu Inteligența artificială. Într-o bătălie cosmică care cutremură însăși țesătura spațiului-timp, Moțăilă a reușit să introducă fragmentele cristalului în dispozitivul principal al inteligenței artificiale, supraîncărcându-l și distrugându-l.

Cu amenințarea înlăturată, universul a fost salvat. Însă, în momentul victoriei, cristalul a început să se fisureze, iar dragonul a devenit din ce în ce mai slab. Cu ultimul suflu, i-a spus lui Moțăilă:

- Am îndeplinit misiunea. Acum, tu ești Gardianul!

Moțăilă rămase singur, cu cristalul în mâini, privind spre stele. Își dă seama că destinul său s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai este doar un pitic obișnuit, ci un erou cosmic, cu o responsabilitate enormă.
Și astfel, a început o nouă eră, în care Piticul Moțăilă va veghea asupra universului, asigurându-se că echilibrul va fi menținut veșnic.

Dar asta este o altă poveste, pentru altă dată...

Cina cea de taină

  Mă străduiesc de o viață să ating cele mai înalte culmi ale sărăciei, să nu mai am nici bani de pâine și să-mi găsesc liniștea în bezna financiară. Dar viața, în infinita ei răutate, îmi tot aruncă în față bani, case și averi. E ca și cum aș fi blestemat să nu fiu sărac, averile se tot îngrămădesc la ușa mea, iar în loc să mă scufund, plutesc pe un ocean de bani până la gât! Chiar și când am încercat să-mi sabotez cariera, am ajuns șef peste noapte. Ba am câștigat la loterie, ba am căpătat o moștenire neașteptată, case sau vile drept în buricul târgului! Și au fost o duzină de burice!

Chiar și moartea pare să-mi întoarcă spatele. Am supraviețuit unor internări în spital la care în mod normal se iese cu picioarele înainte. Cum să nu fiu invidios pe confratele de suferință căruia i-au greșit perfuzia de nenumărate ori sau pe cei doi vecini de pat, Bonciu și Banciu, cărora le dădeau mereu medicația invers! Cum să nu pup și eu, ca alții, măcar o singură injecție cu o seringă fără nimic în ea sau sa mă trezesc dimineața fără un picior, Doamne ferește, dintr-o regretabilă eroare, că greșeala e omenească, doar cine nu muncește nu greșește! Pe mine nu s-au lăsat până nu m-au scos pe ușa spitalului îmbunătățit. Parcă universul conspiră împotriva eșecului meu!

Când toată țara se aruncase la jambierele mirositoare ale fotbaliștilor naționalei, care put de talent, acei Euro-eroi care ne-au făcut să nu regretăm sistemul patriot dăruit adversarilor, eu, ca un critic înrăit, nu am fost impresionat de jocul iute de picioare pe ritm de manele al "generației de...suflete pierdute" și am pariat că vor lua 5 boabe de la amândouă Țările de Jos!

Bineînțeles că banii i-am donat unor parveniți, supărați că ziua petrecută la mare în week-end a fost însorită și apa neobișnuit de caldă. Aveau gura în paranteză, de oftică, pentru că după ce au plecat ei a urmat o săptămână de ploi și furtuni!

Eu nu sunt supărat deloc, pentru că anul acesta nu am fost pe litoral. Nici dacă aveam banii lui "Versace" nu mă duceam, că e "une bataille de jeux", ci donam banii la adăpostul pentru câini.

Soarta mi-a rezervat un rol tragicomic, să fiu un Don Quijote al sărăciei, luptând cu morile de vânt financiare. Cu fiecare an, mă afund tot mai adânc în mlaștina averii, până peste cap. Parcă aș fi un Sisif modern, împins mereu în sus de un biloi din aur masiv.

Supărare mare și la festivitatea de la Jocurile Olimpice de la Paris. Supărare și lipsă de bun simț! Erau așa de supărați că stăteau cu spatele la noi! Inițial s-a dorit organizarea la Fundulea, cu pacienți de la Fundeni, iubitori de curling și coniac Courvoisier dar s-a opus Marcu! Cum care Marcu? Care trage-n cur cu arcul! Cât despre "Cina cea de taină", nu era nicio taină, că se vedea tot! Așa ceva...

Lumea în care trăim

Trăim într-o lume în care tot ce se spune și tot ce se vede trebuie pus sub semnul întrebării.

O voce ca a Timpului, sleită de ani, dar cu o sclipire a vieții trăite din plin, șoptește povești despre o lume care se transformă. O lume în care așteptarea bucuriei este mai mult decât bucuria în sine, o lume unde unii se pierd în negura neputinței, uitând să mai spere, în rostogolirea pe scara ignoranței.

- Și dacă această bucurie e durere, atunci e mai mult decât durere, șoptește vocea, pierzându-se în ceața confuză a tăcerii. O farsă de lume crudă a iluziilor schimbătoare... De ce am nevoie de ea?

Oamenii se luptă cu o realitate nouă, dominată de boli, războaie și incertitudini. Se pare că vaccinurile COVID sunt eficiente, "motoarele de gândire" ale omenirii au intrat în hibernare, iar în curând vor fi dotate cu inteligență artificială.

                                                                        II

   Nicio generație nu poate trăi normal dând cu piciorul la ceea ce a moștenit de-a lungul secolelor. Nu-l poți ignora pe tipul care a inventat roata, spunând că nu ne interesează. Gata, noi luăm totul de la capăt, începând cu anul de grație 2020, resetăm realitatea și rescriem istoria după interesul nostru. Bieții greci, romani sau cei din perioada Renașterii habar n-aveau de computere! 

Creierul uman nu va putea fi niciodată reprodus la nivelul unei inteligențe artificiale pentru simplul motiv că nu poate să refacă raportul dintre conștient și inconștient din mintea noastră. Marea parte a creativității lumii s-a realizat prin colaborarea dintre procesele inconștiente ale minții și cele conștiente.

Inteligența artificială nu poate crea traseele minții lui Beethoven atunci când compunea sonatele sale, pentru că nu are necunoscutul din mintea oamenilor atunci când creează ceva genial. Mintea umană este o galaxie întoarsă către interior, care are o parte necunoscută a infinitului nostru mental. Inteligența artificială poate să imite releele inteligenței, iar cei care o folosesc nu sunt decât anexa unui robot.

III

Totul pare rece și scump. Ploile diluviene de afară mă duc cu gândul la vremuri mai simple, când filmele se vizionau pe ecran mic. Îmi amintesc de perioada când ne uitam la trei filme pe zi și mâncam eugenii, iar eu îți spuneam că o să facem diabet de la atâtea dulciuri..

- Îți amintești? o întreb, cu un zâmbet metalic. - Da, timpul curgea frumos, cu viața însăși..

Lumea se schimbă dar omenirea nu se oprește din a merge mai departe. Ne promiteau că până în anul 2000 vom scăpa de toate bolile. Acum, în 2024, mă chinui amarnic să desfac un nenorocit de capac la o sticlă, iar pentru o banală răceală îmi risc viața la Spitalul de morți!

Limbajul evoluează într-un mod atât de capricios, încât chiar și cuvintele născute dintr-o pronunție neîndemânatică pot ajunge să fie îmbrățișate cu entuziasm. Sunt cuvinte care, deși au pornit ca greșeli de neiertat, acum defilează pe podiumul lexicului ca și cum ar fi fost întotdeauna parte din dicționar.

IV

Pe măsură ce zilele trec, numerele celor care ne-au părăsit se șterg din agendele noastre, ca și cum ar fi fost doar niște trecători în viața noastră digitală. Ei nu mai sună, nu mai răspund, și, într-o tăcere apăsătoare, sunt eliminați din prezentul nostru. Nu ar trebui să ne întrebăm dacă, prin acest gest, nu le negăm și ultimul refugiu al amintirii? Viitorul este teribil de incert dar speranța persistă. Secolul acesta se simte mai tăcut decât noua sa normă milenară. Nu tânji neapărat după trecut, ci privește noua realitate cu inspirație, găsind puterea în lucrurile simple pe care le-ai iubit mereu, în bucuriile mici. O lume în schimbare, cu bucurii și tristeți, speranțe și temeri. O lume în care oamenii se adaptează, învață și merg mai departe, așa cocoșați cum sunt, îmbrățișând umbrele trecutului ce le modelează prezentul.

Ca și cum aș fi

Luminile orbitoare ale candelabrelor mă orbesc temporar, în timp ce orchestra se tânguie într-o lamentare solemnă. O simfonie de tacâmuri clănțănind, acompaniază dansul grațios al chelnerilor cu mănuși albe, aducând ofrande culinare pe platouri de argint.

Toată lumea este învăluită în straie impecabile, papioane negre și rochii de seară cu glamour, o imagine a grandorii și a rafinamentului. Dar, în spatele acestei fațade impecabile, mă simt ca un peștișor prins în undiță, sufocat de corsetul acestei realități străine. Zâmbetul meu politicos ascunde o furtună interioară, un tumult de emoții contradictorii. Ochii mei, vitralii către sufletul de mult pierdut, caută sclipiri în privirile celor vii. Oare percep ei nefericirea ce îmi macină ființa? Oare simt ei goliciunea ce îmi bântuie sufletul? Probabil că nu.

   

   Oamenii din jurul meu vorbesc despre bani și putere. Muzica îmi umple urechile dar nu pătrunde în inimă. Gândurile fug spre o altă viață, un vis năruit. Am renunțat la acest ideal pentru a urma o cale mai sigură, o cale ce promitea succes și stabilitate. Acum, privesc înapoi cu regretul faptei împlinite, realizând amăgirea alegerii mele. Am sacrificat fericirea pe altarul unei iluzii, a unei vieți care nu îmi aparține cu adevărat. Mă simt ca o marionetă controlată de forțe invizibile, lipsită de controlul propriului destin. Sunt prins într-o cușcă de aur, fără a simți o adiere de aer curat. 

 

Într-o zi, voi ieși din această sală grandioasă, fără să privesc înapoi. Voi fi liber, eu însumi. Voi avea o față îmbătrânită dar o atitudine ca și cum aș fi trăit o viață din plin. 

Ca și cum aș fi.

Vânzătorul de iluzii (2)

Povestea sufletului pierdut

Decor: O cameră slab luminată, cu o masă și două scaune. Un pian obosit așteaptă într-un colț. O persoană stă pe scaun, cu privirea pierdută în gol. Pe masă e un sfeșnic cu o lumânare.

Personaje: Naratorul: O persoană confuză și dezamăgită, care se confruntă cu propriile dileme. Vânzătorul de iluzii: O figură misterioasă, care pare să reprezinte ambițiile și dorințele naratorului, o umbră a sa mai vârstnică.

Povestea: Naratorul își amintește de o conversație cu Vânzătorul de iluzii, în care i s-au pus întrebări presante despre dorințele și așteptările sale.

Scena I

Afară e o furtună cumplită. In pragul ușii apare Vânzătorul de iluzii, cu hainele ponosite și ude dar neschimbat de trecerea anilor.

- Așază-te pe scaun și stinge lumina, privește camera și taci, măcar în seara asta! Iar vrei sângele meu, iar vrei lacrimile mele?

Ce dorești de la mine? Ar trebui să cânt până nu mai pot, să cânt la acest pian până îmi rănesc degetele? Ești atât de greu de mulțumit! Ce dorești de la mine?

Dacă ai impresia că eu știu ceea ce nici tu nu știi, ce dracu vrei de la mine? Dacă nu-ți promit niște răspunsuri rapide ce vei face, vei pleca?

Ce dorești de la mine?

Ar trebui să stau în ploaie?

Vrei să îți pun după gât o ghirlandă ca în Hawai?

Nu mai ai nevoie de mine?

Ce mai vrei acum? Tu poți avea orice, să fim serioși. Poți să te lași purtat de timp, să vezi viitorul, chiar să mergi pe apă.

Orice îți dorești.

Poți să deții tot ce vezi.

Să-ți vinzi sufletul pentru nimica toată sau să devii nemuritor. Asta e cu adevărat ceea ce ai nevoie? Poți să te pierzi în această noapte. Uită-te înăuntru, nu am nimic de ascuns. Știu că preferi să privești lumina, nu întunericul.

Ce vrei de la mine?

Ai știut că totul avea să meargă atât de prost pentru mine? Și ai văzut că totul avea să fie atât de bine pentru tine? De ce mi-ai spus atunci că eram puștiul tău minune? Și, că nu voi pierde niciodată lumina din ochi?

Hei! Ai realizat vreodată ce am devenit? Și, ai văzut că nu numai tu erai persoana de care fugeam? Știai tot timpul, dar nu te deranja deloc. Conducând orbii, în timp ce priveai în ochii mei.

Ploaia cade încet pe acoperișul incertitudinii, ca o căutare a sensului în mijlocul confuziei.

M-am gândit la tine și la anii care au topit din mine toate speranțele. Și am știut... nu am crezut niciodată altceva, că voi pierde sclipirea din ochi!

Nu te-am văzut nici în ziua în care zidurile vechii orânduiri au căzut, iar noi am dat cu lacătele de pământ. Și, cu paharele ridicate am strigat că a sosit libertatea. În ziua în care zidul a căzut, nava nebunilor a eșuat în cele din urmă. Promisiunile au luminat noaptea ca niște porumbei de hârtie în zbor.

Am visat că ai plecat de lângă mine. Nu a mai rămas căldură, nici măcar mândrie. Și chiar dacă aveam mare nevoie de tine, era clar că nu puteai face nimic.

Acum viața se devalorizează zi de zi, când prietenii și vecinii pleacă la război, iar agenda telefonului e plină de oameni decedați. Există o schimbare care, chiar cu regret, nu poate fi anulată. Acum frontierele se schimbă ca nisipurile deșertului, în timp ce națiunile își spală mâinile însângerate. De loialitate, de istorie, marcate de suferință.

M-am trezit la sunetul tobelor, fanfara răsună, soarele dimineții pătrunde.

M-am întors și te-am privit, m-am întors din nou și te-am privit, ticălosule, dar tot ce a rămas din tine este doar o mână de cenușă.

Călătorie cu un bilet dus

  Câte trenuri trebuie să iei? Câte vise trebuie să urmezi? Câte lupte trebuie să duci? Câte stele trebuie să numeri?

Doar tu poți decide, nu există un număr magic.

Fiecare persoană are propria sa abordare a vieții și nu există o cale corectă sau greșită. Fiecare dintre noi are propriul său drum și propriile sale obiective, iar ceea ce contează este să ne bucurăm de fiecare clipă.

* * *

Trenul s-a urnit cu o zdruncinătură, vagoanele și-au mărit treptat viteza defilând din ce în ce mai repede pe lângă vilele de la marginea orașului. Eu am o manieră proprie de armonizare a clipei cu acordurile muzicale. Dacă la munte este absolut natural să asculți Jethro Tull sau Led Zeppelin, la mare merge perfect Pink Floyd iar în mașină, pentru drum, Creedence. Cea mai potrivită muzică în tren, pentru mine, este Tangerine Dream. Pe ritmul roților care se rotesc pe șine, acel "padam-padam, padam-padam", regulat și repetitiv, ca bătăile inimii, se poate improviza orice, la fel ca la Tangerine Dream, modele pulsatorii de secvențiere și sunete puternice de sintetizatoare, cu peisaje sonore ritmice, eterice și complexe, ca un fluture simfonic care își deschide aripile. Nu există sunet în spațiul cosmic, dar nu vă îngrijorați, avem Tangerine Dream! Această muzică este o parte fantastică a coloanei sonore a vieții mele.

Trenul albastru șoptește povești cu glasul lui metalic, ca un portal între lumi diferite și mă ajută să găsesc pacea din evenimentele tragice. O călătorie uimitoare prin sufletul muzicii care rezonează prin minte și inspiră în atât de multe feluri, o metaforă a vieții, cu urcușuri și coborâșuri, cu stații și destinații.

Câte lacrimi trebuie să verși? Câte rugăciuni trebuie să șoptești? Câte iubiri trebuie să pierzi?

Ascultă-ți intuiția și inima, explorează diverse opțiuni și fii deschis către noi experiențe. Fiecare călătorie, fie ea lungă sau scurtă, are ceva de oferit. Învață din fiecare experiență, bucură-te de frumusețea diversității și apreciază miracolul fiecărei clipe. Nu te compara cu ceilalți. Fiecare are propriul său ritm și propriul său drum. Nu-ți pierde timpul cu regrete sau invidie. Concentrează-te pe propria ta călătorie și bucură-te de ea la maxim. Lasă un suvenir în fiecare stație și nu te teme să cobori din tren dacă nu te mai duce spre destinația dorită.

Câte poezii trebuie să scrii? Câte zâmbete trebuie să dăruiești? Câte sacrificii trebuie să faci?

                                                                

                                                                    II

   Trenul urcă pe versanții abrupți ai Alpilor, prin tuneluri retezate ici-colo în păduri de brazi ce abia se ghicesc în beznă. Zăresc mânăstiri cocoțate pe stânci, castele superbe și sate colorate. Ne apropiem de Zell am See. Eu și vecinul de compartiment, pe care abia acum îl observ, primim câte un pahar de vin. 

- Uite, zice el, paharele cu Murfatlar sunt atât de luminoase, încât ai zice că înăuntru ard becuri. - Așa e, am exclamat, luând o gură din vinul auriu. Murfatlarul ăsta e o mică poezie în pahar.
Vecinul meu a zâmbit aprobator. - Aveți dreptate, e un vin special. Se potrivește perfect cu priveliștea munților. Apropo, ați mai fost la Zell am See? - Nu, din păcate, e prima mea vizită. Dar am auzit multe despre frumusețea locului. Abia aștept să explorez orașul și împrejurimile. - Aș putea să vă însoțesc, se oferă interlocutorul meu, știți cum se spune, pe munte nu e bine să fii singur, sunt pregătit cu tot ce este necesar, în câteva ore de mers pe jos și apoi cu telecabina ajungem pe creste. - Nu, mulțumesc, eu am o altă filozofie despre drumeții și viață în general.

- Nu înțeleg, insistă el, vorba unui amic de-al meu, șahist de forță și pescar amator, văd că discutăm împreună și ne înțelegem separat. Și, bazându-ne pe nu știu câte păreri subiective, ajungem totuși la o concluzie obiectivă. Propun să mai bem câte un pahar.

- Clar, zic eu.

                                                III

   Am reglat aerul condiționat și atmosfera din compartiment s-a mai înviorat. Un ins cu pungi enorme sub ochi, cu barbă și o femeie cu profil de oaie discută în contradictoriu pe culoar, în fața compartimentului, un copil începe să țipe, cineva scapă o înjurătură.

- Să zicem că ne aflăm în fața unui munte și amândoi vrem să ajungem pe creastă, încep eu. Dumneavoastră aveți la dispoziție un anumit număr de ore, pe când eu dispun de tot timpul meu liber. Dumneavoastră sunteți înarmat cu o busolă, cu un binoclu, cu mai știu eu ce, aveți și haine de schimb ca să nu vă pierdeți vremea cu popasuri inutile, eu nu sunt decât un drumeț oarecare, mergând pe drumul care mi se pare mai interesant și care nu este întotdeauna cel mai scurt. Dumneavoastră, mereu atent să nu greșiți direcția, sunteți foarte puțin disponibil pentru priveliști și discuții...filozofice, în timp ce pe mine nimeni și nimic nu mă oprește să poposesc la un padoc, să dorm în fân și să prind răsăritul lunii sau să fac un ocol ca să văd o peșteră care n-are nicio legătură cu ținta inițială, sau pur și simplu să mă întind în iarbă cu fața în sus și să m-apuc de numărat stelele în timp ce ascult Pink Floyd la căști. Rezultatul? Dumneavoastră ați ajuns pe creastă în timp util și pentru dumneavoastră acesta este și rezultatul urmărit, pe când pentru mine, după cum prea bine se vede, creasta nu e decât un pretext. Vârful muntelui reprezintă sfârșitul călătoriei. Pentru unii doar asta contează. În romane, în filme, chiar și în viață finalul e mai nuanțat. O carte căreia îi lipsește sfârșitul e bună de aruncat. La cinema mulți vin cu întârziere, dar nimeni nu pleacă, vorbesc în general, înainte de a afla cum se termină filmul. În viață toți își doresc un sfârșit cât mai îndepărtat, și foarte puțini sunt aceia care se întreabă dacă dorința lor are vreun sens, și încă și mai puțini care răspund negativ.

Mă opresc și îl caut cu privirea pe vecinul de compartiment dar nu îl văd nicăieri. Parcă s-a evaporat. Sunt singur în vagon, cufundat în blițul fulgerelor. Pe măsuța din fața mea, lângă un pahar cu un strop de vin, văd un petec de hârtie pe care e caligrafiat frumos: "Nu există drum către fericire. Fericirea este drumul." - Thich Nhat Hanh.

Am ascultat atent și mi s-a părut că aud pași pe culoar. Am alergat la ușă dar nu am văzut decât o grămadă de fluturi. Un tren plin de fluturi.

Piticul Moțăilă

Pretutindeni unde sunt copii, apare și piticul Moțăilă. E un omuleț mititel care se ascunde ziua sub patul copiilor, iar când se lasă noaptea vine lângă copilul care adoarme cel dintâi. Îi așază copilului pe gene oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluture multicolor. Atunci copilul vede în vis un palat cu stâlpi de argint, unde locuiește Soarele, iar alături dorm stelele in camere alăturate.

Dar ce se întâmplă cu fluturele multicolor? El își întinde aripile, copilul se prinde de ele și zboară împreună în noapte, care deodată nu mai e așa de întunecoasă, ci e lumină ca ziua. Zboară, zboară și apoi se lasă în jos, pe cea mai frumoasă floare dintr-o livadă multicoloră, plină de miresme parfumate, unde începe să bea rouă și să mănânce miere dulce.

Piticul Moțăilă are și un fluier fermecat. Șade toată noaptea lângă copilul care visează. Când cântă din fluier, în jur parcă se rostogolesc perle albe, care copilului i se par aievea, încât întinde mânuțele să le prindă.

Dar dimineața, când răsare soarele de aur și razele lui trag cu ochiul în camera copilului, piticul Moțăilă se retrage, își ascunde oglinzile, fluturele și fluierul și se pitește din nou sub pat. Acolo nu poate să-l găsească nimeni. Așteaptă să vină iarăși noaptea și... clipa când se va așeza lângă copilul care adoarme cel dintâi...

(29 ianuarie 2008)

Castelul din chirpici

Într-un orășel uitat de lume, locuitorii trăiesc în conformitate cu trei reguli simple dar fixe: "Întotdeauna mai târziu, niciodată mai devreme! Întotdeauna mai puțin, niciodată mai mult! Întotdeauna mai prost, niciodată mai bine!" Acestea sunt legile pe care societatea le impune, dictând ritmul vieții lor.

Sunt prizonieri ai propriilor obiceiuri, agățându-se de ele ca de o fâșie de hârtie igienică, într-o lume în care totul s-a degradat: inteligența, moralitatea, simțul datoriei, demnitatea. Par tot mai înstrăinați, cu senzația că sunt doar slugi pentru slugile ajunse. În centrul orașului cosmopolit se înalță un castel dărăpănat, construit din chirpici. Este un simbol al decadenței și promiscuității.

Oamenii obișnuiesc să amâne munca și deciziile de la o zi la alta, să se mulțumească cu puțin și să accepte un standard mai scăzut decât cel pe care l-ar putea atinge. De ce să trăiești bine când poți cu ușurință să trăiești prost? De ce să mănânci rafinat când poți să mănânci lături? De ce să porți haine de firmă când se găsesc zdrențe peste tot? De ce să vezi frumusețile lumii când poți admira crăpăturile pereților din camera ta?

Se complac în ignoranță. Cei care au venituri mari, nu știu ce să facă cu banii.

Sărmanii parveniți!

Merg cu una dintre mașinile lor ponosite second-hand ca să-și cumpere pâine de la colțul străzii. Majoritatea au un program zilnic încărcat, mers la hair-stylist, la salonul de spălat pe picioare, apoi la salonul de spălat pe dinți și epilare, sală de fitness, yoga, masaj și ghicit în palmă și în talpă.

Acești parveniți, înarmați cu opulența lor efemeră, au uitat de rădăcinile lor umile, au uitat de ulițele înguste și mizere din care s-au ridicat desculți. Își văd existența printr-un filtru de iluzie, unde servitorii și serviciile costisitoare par a fi dovada unui statut superior. În orbirea lor, ei nu văd că trăiesc într-un oraș de beton cenușiu, unde majoritatea locuitorilor își împart existența între sărăcie și mizerie. În ciuda realității îndoielnice, ei se plimbă pe străzi cu o aroganță teatrală, îmbrățișând o viață de opulență și decadentă decădere, fiind convinși că sunt protagoniștii unor telenovele urmărite cu sufletul la gură de rude, vecini și cunoscuți. Sunt atât de înfășurați în această dramă auto-creată, încât au devenit surzi la țipetele de disperare ale orașului pe care l-au uitat și au extrema halucinație că sunt înconjurați de clădiri futuriste și vehicule spațiale.

De ce să muncească cineva mai mult de 4 ore pe săptămână, când această generație activă este formată din persoane cu dizabilități? Și nu doar fizice - văz, auz, membre lipsă, paralizie parțială sau completă, epilepsie, nanism - ci și dizabilități intelectuale grave și dizabilități psihice. Uită!

Oamenii uită când trebuie să dea dar nu uită când trebuie să ia!

Am ajuns slugă la slugile ajunse!

În timp ce acești parveniți se învârt într-un vis repetitiv al unei metropole grandioase, singura lor realizare în acest orășel uitat de lume, ei bine, singura lor realizare este doar acel amărât castel de chirpici...

The Who - My generation:

"People try to put us d-down Just because we get around Things they do look awful c-c-cold

I hope I die before I get old

This is my generation This is my generation, baby"

The Who - Generația mea

"Oamenii vor să ne trateze ca pe niște g-gunoaie, Doar pentru că ne plimbăm prin lume, Lucrurile pe care le fac ei par îngrozitor de r-r-reci, Sper să mor înainte să ajung bătrân. Asta e generația mea Asta e generația mea, dragă!"