Mizantropie

Pe când schimba arcurile la o dormeză Rococo a doamnei de Récamier, lui Molière i-a trăsnit prin cap geniala idee a piesei Le Misanthrope, cea mai distinsă capodoperă a sa. Piesa este o satiră a societății franceze din secolul al XVII-lea și a ipocriziei și falsității care erau răspândite (și) în acea perioadă. Deși piesa este scrisă într-un stil literar sofisticat, mesajul său este clar: Cinstea și sinceritatea sunt mai importante decât aparențele.

* * *

“Undeva la marginea Universului, într-un tărâm îndepărtat, Războiul Stelelor face ravagii între Imperiul Galactic și Rebeliunea Alianței”.

Mai spre fundătura Galaxiei, se află o planetă gheboasă, pe care au fost unele condiții de viață. Pe această planetă depopulată de diverse lighioaie pe cale de dispariție, se găsește un târâm locuit de ființe deșucheate, care trăiesc într-o altă realitate, o realitate paralelă în care până și timpul se comportă bizar. Nici legile fizicii nu sunt mai breze și își fac meandrele haotic, după cum le taie capul.

Din lumea care mai cuvântă, în afară de papagali, deosebim bărbații, femeile și copiii. Încă îi mai deosebim, deși e din ce în ce mai greu. În general, ca să scurtăm vorba, fiecare vrea să fie celălalt și toți vor să fie...cine se cred. Mulți și-au scris numele pe toate gardurile, și-au făcut fresce prin biserici cu toată familia sau au intrat în politică.

Ca și cum prostia naturală nu era suficientă, iată că a apărut și prostia artificială, care dă în gropi, neastupate de fetele care fac trotuarul. După ce căruța cu 'telectuali s-a răsturnat la Caracas, iete că această năzbâtie s-a globalizat, având mare priză la toate generațiile, de la cei cu barba sură pân' la cei cu iarba-n gură. Știința a progresat iar oamenii au devenit mult mai inculți, mult mai grăbiți și mult mai superficiali. La nivelul societății, meritocrația a dispărut. Este un curent care vine de unde-știm-noi, un tip de societate "Coca-cola", superficială, impusă, asumată și mimată. S-a luat de acolo un tip de comportament, de clișee și limbaj specific. - Ești bine, iubi? - Da, sunt bine! - Sigur ești bine, iubi? - Da, iubi, sunt bine! - O să fie bine, iubi! - Da, iubi, o să fie bine! Tu ești bine? - Da, sunt bine, te iubesc, iubi! - Și eu te iubesc! - Sigur mă iubești iubitule, ești bine? - Sunt bine, fir-ai a dracu'!! Lumea s-a golit de idealuri. Să câștigi bani repede, să te duci în vacanțe exotice, să ai proprietăți, să ai șosete scurte, să ai un bolid de lux, să te dai mare, să bifezi diverse activități pe care în realitate le faci de mântuială, ca să vadă lumea ce împlinit și ce fericit ești... Nu s-a reușit mutarea societății spre normalitate, spre democrație. Nu mai există niște valori și niște ierarhii sănătoase.

Mircea Ivănescu scria că "Vine o vreme când și zidurile cad singure..." Asta s-a întâmplat în decembrie '89, când credeam că orânduirea aia e veșnică. S-a întâmplat și în martie 2022, când Pandemia a luat sfârșit prin decret prezidențial.

Wikipedia:

Pandemia de COVID-19 din România, 26.02.2020 - 7.04.2022.

      

                         Cazuri confirmate                3.120.681

                         Vindecări                                 2.940.577

                         Mortalitate                                      2,26%

Puțini știu că Molière a suferit de tuberculoză, pentru că încă nu se inventase covidul și a murit pe scenă, la 51 de ani, în timp ce juca în propria sa piesă "Le Malade imaginaire" (Bolnavul închipuit!) Se spune că era îmbrăcat in galben, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce ghinion actorilor. (poate și fotbaliștilor!)

(Poza e in colaborare cu Inteligentul Artificial Bing).

Distorsiune

Se spune că Napoleon ar fi afirmat că istoria este o „suită de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord”, însă, în mod ironic, nu există nicio dovadă că el ar fi rostit vreodată aceste cuvinte.

Istoria este o poveste pe care o spunem despre noi înșine. Este o colecție de evenimente, oameni și idei care ne-au modelat ca societate. Dar cât de adevărată este această poveste? Afirmația atribuită lui Napoleon este provocatoare, dar are și un sâmbure de adevăr. Istoria este scrisă de învingători, iar ei sunt cei care decid cum să prezinte trecutul. Ei aleg ce evenimente să evidențieze și ce evenimente să omită. Ei aleg ce să elogieze și ce să critice. Și, ei aleg ce idei să susțină și ce idei să respingă. Istoria este adesea o distorsiune a realității. Este o versiune a trecutului care este adaptată la interesele prezentului. Este o poveste pe care o spunem despre noi înșine pentru a ne justifica acțiunile și a ne consolida identitatea. Asta nu înseamnă că istoria nu este importantă. Istoria ne poate învăța despre trecutul nostru, astfel încât să putem învăța din greșelile pe care le-am făcut. Ne poate învăța despre diferitele culturi și civilizații care au existat de-a lungul timpului și ne poate învăța despre diferitele idei care au influențat gândirea umană. Este important să ne amintim că istoria nu este o știință exactă. Este o colecție de povești pe care le spunem despre noi înșine. Și aceste povești se schimbă în funcție de context și de perspectivă. Așadar, data viitoare când veți citi o carte de istorie, amintiți-vă că ceea ce citiți este o poveste. Este o poveste pe care cineva a spus-o despre trecut. Și această poveste este subiectivă. Voi decideți ce credeți...

P.S. "Creația artistică" de mai sus este realizată de Inteligenta Artificială cu 7 degete. Numele ei apare pe coperta cărții!

Clubul ghinioniștilor profesioniști

În viață, din când în când, ne trezim în mijlocul unui adevărat maraton al ghinioanelor, în care totul merge de-a-n boulea, ca și cum toate relele s-au înțeles să ne facă o vizită inopinată, să putem trece nestingheriți printr-o avalanșă de neplăceri indescriptibile. Ei bine, dragi prieteni, acesta este momentul când avem onoarea să fim în rahat până la gât și să ne întâlnim cu "ghinioanele care vin la pachet" sau celebrul "Șir al nenorocirilor".

Așa cum spunea bătrânul Charles Dickens într-o seară, la o halbă de bere, pe o terasă din Crâng, "norocul, ca și nenorocul, rareori vine singur". Și el știa bine ce vorbește, că a avut 10 copii, iar când a murit, la 58 de ani, era încă în putere...

Cu toții trecem prin acele perioade în care evenimentele negative se înghesuie să ne lovească cu leuca după ceafă într-un mod complet nerușinat. E ca și cum Universul s-ar fi gândit să ne testeze rezistența și să ne arunce în față toate obstacolele imaginabile. Și asta doar ca să se asigure că avem parte de o porție sănătoasă de dezamăgiri și frustrări.

Dar, stimați participanți la această competiție cosmică a ghinionului, nu uitați clișeul că viața e un montagnes russes cu suișuri și coborâșuri, bla, bla, bla... Da, sunt perioade nasoale, dar nu trebuie să disperăm, vorba lui Murphy, "zâmbește, mâine va fi și mai rău..."

Dacă ghinionul persistă și simțim că am intrat într-o spirală descendentă, e momentul să apelăm la serviciile soacrei, mare amatoare de tragedii personale, să o sunăm și să-i cerem un consiliu sau să ne plângem amarnic, după preferință. Este util să ne aducem aminte că, în ciuda acestor ghinioane și dificultăți, există întotdeauna speranța, care de obicei e cea mai bună minciună, dar și posibilitatea de a ne bucura de o viață fericită în viitor, pe lumea ailaltă...

Ca să pun gaz pe foc aș putea spune că ghinionul nu este altceva decât felul Universului de a ne penaliza greșelile sau că destinul este propriul caracter, dar n-o să fiu așa de veninos, rămâne între noi...

Da, poate că s-au adunat un număr impresionant de evenimente neplăcute într-un interval de timp scurt, dar asta nu ne definește. Suntem mai mult decât ghinionul pe care îl întâlnim în această călătorie numită viață.

Desigur, nu există o explicație științifică sau rațională pentru aceste serii de ghinioane sezoniere. Dar nu e cazul să ne punem lațul de gât! Să înfruntăm aceste situații cu o doză sănătoasă de reziliență și să căutăm soluții pentru a depăși provocările care ne apar în cale. Pentru fiecare moment dificil pe care îl întâmpinăm, să vedem o oportunitate de creștere și învățare. Sau măcar să scriem de o sută de ori, de la dreapta la stânga, o listă cu lucrurile pe care nu le vom mai face niciodată pe viitor.

Dacă nu simțim nevoia să ne descântăm de deochi sau să găsim explicații superstițioase pentru ghinionul nostru extrem, atunci hai să mergem înainte și să ne concentrăm pe lucrurile pozitive din viață, începând cu bucuriile mici.

O fi viața imprevizibilă și ne lovește parșiv sub centură, dar nu e cazul să ne lăsăm doborâți. Trebuie să rămânem deschiși și să ne concentrăm pe ceea ce putem controla în prezent. Și poate, doar poate, odată ce am trecut prin această perioadă întunecată, ne vom putea bucura din nou de soarele care răsare! (de preferat pe strada noastră).

Și, apropo, poate ar fi timpul să înființăm un club al ghinioniștilor profesioniști și să ne adunăm într-un loc, nu spun unde, pentru a ne împărtăși poveștile noastre de nefericire la o partidă de "Popa-prostul". Poate cineva va aduce și o cutie cu petarde contrafăcute, pe care să le împărțim între noi. Asta ar fi cu adevărat un rendez-vous exploziv!

Sindromul (14)

Totul a început pe domeniul nostru dintre Sinaia și munții Bucegi, o zonă generoasă ca întindere și ca priveliște, inundată de tufărișuri de jnepeni. Acolo, eu, tata și soția ne-am făcut planuri concrete pentru construirea unei case, în stilul specific...britanic, acolo unde aveam câteva rude mai îndepărtate. Mai îndepărtate pe linie paternă dar mai apropiate ca stil de viață, gândire și filosofie de viață.

În secvența următoare eram în fața proprietății doamnei Lyra Gillespie, o aristocrată locală, care ne putea ajuta să procurăm materiale și alte lucruri pentru amenajarea construcției noastre. Domeniul era copleșitor prin măreția sa, era ca atunci când un provincial vede prima dată lumea civilizată. Copleșitor și fascinant. Alei pietruite frumos și mărginite de zone cu iarbă proaspăt tăiată, împrejmuite de garduri vii retezate energic și scuaruri îngrijite. Nu mă îndoiam că undeva trebuie să existe și o grădină splendidă. În fine, ziua fusese promițătoare de la început, cu un cer însorit în acest sfârșit de mai și început de iunie, puțin specific climei insulare atât de capricioase. Aveam acea bucurie firească a unui om tânăr pentru o nouă zi și nu o bucurie savurată intens ca aceea a unui vârstnic, care se bucură din plin de fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața sa. Castelul, palatul...nu știu cum să-l numesc, îți tăia răsuflarea, privit atât pe dinafară dar și pe dinăuntru, așa cum aveam să constatăm mai târziu. Am fost întâmpinați pe scările de marmură de un majordom impunător, nu atât de rigid și țeapăn ca în filmele de epocă dar undeva între. Respectuos, atât cât este necesar, ne-a poftit înăuntru și am fost conduși într-o cameră impunătoare unde se afla o bibliotecă imensă și o grămadă de tablouri de valoare, poate sentimentale, poate făcând parte din moștenirea familiei, oricum erau impresionante prin autenticitatea lor.
II

Doamna Lyra Gillespie și-a făcut apariția brusc, fără să fie prezentată și fără ca noi înșine să îi fim prezentați. Pur și simplu așa. Stătea în fața noastră, grandioasă, conștientă de aspectul său impunător, care lăsa o impresie puternică încă din prima clipă. Era îmbrăcată după moda secolului respectiv, iar noi aveam impresia că am întâlnit-o pe una dintre nevestele lui Henric al VIII-lea, care încă nu fusese decapitată, din capriciile bizare ale regelui. Doamna Gillespie era o femeie cu capul pe umeri și la propriu și la figurat, spre ușurarea noastră și încă ce fizionomie armonioasă! Impunea respect cu grație, ca să spun așa. Părea ca și cum o adiere nepotrivită a vântului avea să-i schimbe complet atitudinea și planurile din acea zi. Nu părea capricioasă, Doamne ferește, nu asta am vrut să spun ci mai degrabă era de o fragilitate-electrică, specifică femeilor cu personalitate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Tata a fost primul care a salutat, cum era și firesc, cu o politețe calculată și demnă, apoi am fost invitați să servim un ceai. Totul se petrecea ca într-un film de epocă dar unul care nu fusese încă realizat. Atât eu cât și soția aveam o înfățișare și o atitudine ireproșabilă, cât despre tata, el avea noblețea în sânge. Am început discuția despre materialele de construcție, cât și despre celelalte accesorii iar doamna Gillespie ne-a expus cu seriozitate unele dificultăți pe care aveam să le întâmpinăm. Pe cât era de frumoasă această femeie pe atât de inaccesibilă părea să fie, în sensul că orice sentiment pozitiv nu putea pătrunde în inima sa direct, ci se furișa. Părea de asemenea că prezența noastră de spirit îi dădea o stare de siguranță, deși părea că totul se putea schimba în orice clipă, de la un lucru aparent mărunt, nesupravegheat corect. Vorbeam economicos și punctual, fără înflorituri sau complimente gratuite care cu siguranță ar fi deranjat-o. Vorbeam normal și mi se răspundea normal. În aer plutea totuși neliniștea, dar cui îi păsa? Eram înzestrat cu cel mai englezesc calm care putea exista în secolul acela și în oricare alt secol. Doamna Lyra Gillespie m-a privit ciudat de amabil și mi-a oferit un cadou de casă nouă, un pian Steinway autentic. Ca din pământ au apărut câțiva lachei care l-au împachetat într-o cutie mare și au plecat să îl ducă către mijloacele noastre de transport. Oricât de frumoasă era proprietatea, spunea doamna Gillespie, casa avea nevoie de o fundație puternică și o structură rezistentă care trebuiau rezolvate înainte ca noua construcție să poată începe. Ne-a prezentat și un arhitect local care ne putea ajuta să rezolvăm aceste probleme. Timpul a trecut repede și am fost invitați la cină. Cina a fost servită într-o sală somptuoasă cu candelabre de cristal și o masă din lemn masiv. Am fost serviți de lachei în livrea care au adus mai multe feluri de mâncare delicioase și vinuri fine.

La plecare, amabila doamnă și-a luat rămas bun într-un mod surprinzător, invitându-mă în grădină la o scurtă plimbare, până ce formalitățile aveau să fie încheiate. Așa cum îmi imaginam, grădina era cu adevărat fermecătoare, cu trandafiri roșii îngrijiți exemplar și tot felul de ornamente florale minunate. Pomii erau tăiați rotund iar în mijlocul unei alei era o mică fântână arteziană, cu o statuie de marmură și un iaz cu pești colorați, care acompania cântecul nostalgic al unor păsărele singuratice.

M-a luat delicat de braț și nu am știut cum să reacționez la această conexiune care îmi transmitea o căldură interioară copleșitoare.

Se furișa oare?

Uneori cuvintele sunt de prisos, la fel și acum.

Uneori o privire exprimă totul, ca acum.

Uneori nici nu e nevoie de altceva decât să respiri. Să mai respiri încă o zi.

......................................................

Aegroto dum anima est, spes est. (Cât timp bolnavul respiră, mai este speranță.)

Alegerile din viață și greșelile trecutului

Am ajuns la Grădina Botanică pe la nouă dimineața, nouă și ceva - fix, după zece minute de mers pe jos. Parcă au vopsit băncile în culorile curcubeului și mă gândesc dacă e ce cred eu. Observ cu spaimă că este exact ce cred eu când citesc eticheta din dreapta-sus. Paleta de culori vii cuprinde vreo patru nuanțe de roșu, două de galben și patru de verde. E frumos și înveselește ochiul, mai ales că totul pare încremenit și uscat în jur, copacii goi și iarba lipsă pe alocuri.

Ocolesc totuși obiectivul, neliniștit și cotesc în pas vioi către sere. Serele par mai animate, se zăresc înăuntru tot felul de plante exotice și vegetație luxuriantă. Asta îmi dă frisoane și măresc viteza, deoarece am auzit că se ascund p-acolo și plante carnivore dușmănoase.

Aleile sunt goale.

Privirea îmi fuge peste drum, unde sunt câteva case frumoase în care mi-ar plăcea să locuiesc dar parcă nu atât de aproape...

Am găsit un loc în care te poți așeza la o masă ca în propria ta grădină și mi-am scos o caserolă cu micul dejun și o carte pe care o așez cu grijă. Recitesc seria Fundația.

II

Bun, știi ce cred eu că e rău la noi... avem păreri diferite. E normal să avem păreri diferite. Nu mai e normal în momentul în care ne urâm pentru asta. Ar trebui să respectăm fiecare părerea altuia, să respecte fiecare părerea celuilalt fără să ajungem la vrajbă. Noi avem impresia că în clipa în care emitem o părere este egală cu adevărul absolut. Nu este adevărat, lucrurile sunt de discutat, poți să gândești altfel decât cineva fără să-l dușmănești. La noi totul degenerează în dușmănie. Dușmănie până la moarte. Poate și după aia... Nu e de acord cu mine - e dușmanul meu, clar. Nu ar trebui să fie așa. În viață există de prea multe ori o competiție distructivă iar astfel de atitudini nu ajută la dezvoltarea unor soluții bune sau la îmbunătățirea relațiilor. Daca ai o opinie diferită nu înseamnă să te cerți, ci să-ți deschizi mintea.

Freud: "Cred că oamenii nu văd lucrurile la fel din cauza faptului că istoria lor este unică și le influențează percepția asupra realității." Jung: "Da, este adevărat că mulți oameni se îndepărtează uneori prin crearea unui punct de vedere unic și original." Hegel: "Diferențele dintre opinii devin evidente atunci când există mai mulți actori implicați într-o situație - aceasta oferă posibilitatea uneori contradictorie". Freud: "E limpede că oamenii sunt deosebit de creativi în generarea propriilor lor opinii." "Omul este liber numai atunci când respectă libertatea altora," spune și Albert Camus. Alegerile pe care le facem nu sunt întotdeauna ușor de luat sau de asumat. Ele pot implica riscuri, sacrificii sau compromisuri. De multe ori ești prins ca într-un labirint și renunți la alte opțiuni care ar putea fi la fel de bune sau chiar mai bune.

III

Freud: "De ce oamenii se simt atât de presați să facă alegeri în viața lor?" Jung: "Eu cred că au nevoie să-și exprime liberul arbitru și să controleze propriile destine." Hegel: "E adevărat, dar alegerile pe care le facem sunt rezultatul unei interdependențe a tuturor factorilor din societate. Nu putem face alegeri independente fără a lua în considerare influențele externe." Freud: „Dar cum poate ști cineva ce este mai bine pentru el?” Jung : "Prin intuiția noastră, prin experiențele noastre anterioare și prin evaluarea consecințelor probabile. Este important ca fiecare persoană să își asculte instinctele când vine vorba de decizia finală". Hegel: "Da, dar trebuie avut grijă la modul în care judecăm aceste alegeri - nu doar cu mintea, căci aceasta ar putea fi limitată de circumstanțe particulare - ceea ce contribuie la formarea unui cadru moral general al comunității". Freud: "Acest lucru sună foarte logic! Decizia finală depinde în cele din urmă de convingerile personale știindu-se riscurile implicate!"

"Dacă toți am gândi la fel, înseamnă că nimeni nu gândește prea mult", intervine și Walter Lippmann zâmbind nevinovat.

                                                                                           

                                                                               IV

Alegerile în viață sunt o temă centrală a filosofiei, întrucât ele determină cursul vieții noastre și ne definesc identitatea. În același timp, greșelile trecutului ne influențează alegerile viitoare și pot avea un impact major asupra vieții noastre.

Sigmund Freud, unul dintre fondatorii psihanalizei, credea că alegerile noastre sunt influențate de dorințele noastre inconștiente. El a descris conceptul de "inconștient", o zonă a minții noastre care controlează comportamentul nostru fără ca noi să fim conștienți de acest lucru. Freud a susținut că aceste dorințe inconștiente ne pot face să alegem lucruri care nu sunt bune pentru noi, dar care ne oferă o plăcere imediată. Prin urmare, Freud a crezut că introspecția și auto-cunoașterea sunt importante pentru a ne înțelege dorințele și pentru a face alegeri mai bune. Carl Jung, un alt psihanalist, a dezvoltat conceptul de "inconștient colectiv", o idee conform căreia mintea umană are o bază comună, universală. El a afirmat că această bază comună poate influența alegerile noastre, prin intermediul arhetipurilor, modele universale de comportament și simboluri care se regăsesc în toate culturile. Jung a considerat că introspecția și auto-cunoașterea ne pot ajuta să ne identificăm arhetipurile și să ne înțelegem mai bine motivațiile și alegerile. Alegerile noastre reflectă stadiul de dezvoltare a conștiinței noastre morale. Hegel a descris un proces de evoluție morală prin care o persoană trece prin stadii de dezvoltare morală, de la o conștiință naivă, până la o conștiință morală dezvoltată. El a crezut că procesul de alegere ne poate ajuta să ne dezvoltăm conștiința morală și să ne îmbunătățim alegerile în viitor. Importanța introspecției și auto-cunoașterii în luarea de decizii este covârșitoare. În general, trebuie să ne întoarcem în noi înșine și să ne analizăm gândurile, emoțiile și dorințele pentru a putea face alegeri mai bune și pentru a înțelege cum ne pot afecta greșelile trecutului. Freud ar spune că este important să identificăm motivele inconștiente care ne-au influențat alegerile trecute și să ne confruntăm cu ele. Jung ar adăuga că ar trebui să identificăm arhetipurile și simbolurile care ne influențează alegerile și să ne confruntăm cu ele prin auto-cunoaștere. Hegel ar sublinia importanța de a ne dezvolta conștiința morală prin introspecție și auto-critică, și de a utiliza greșelile trecutului ca oportunități de creștere morală.

V

                                                                           

                                                                                   

                                                                            

Am avut mereu o dilemă și aș vrea să o lămuresc aici. Care ar fi posibilele conexiuni filosofice dintre familie, sănătate și avere. Le putem avea pe toate în același timp? Sau se exclud reciproc?

Aceasta este o întrebare dificilă și nu există un răspuns clar sau universal. Depinde cum definim sănătatea, familia, averea și de ce valori și priorități avem nevoie în viață. În unele cazuri, aceste trei domenii pot fi în armonie și complementare, în alte cazuri pot fi în conflict sau competiție. De exemplu: Cineva poate avea o familie iubitoare și unită, care îi oferă sprijin și fericire, dar care îi cere și mult timp și energie, ceea ce îl poate împiedica să se ocupe de sănătatea sa sau să își dezvolte o carieră prosperă. Altul poate avea o avere considerabilă, care îi permite să aibă un nivel de trai ridicat și să își satisfacă nevoile și dorințele materiale, dar care îl poate expune și unor riscuri sau tentații pentru sănătatea sa (de exemplu: consum de alcool, droguri, alimente nesănătoase) sau pentru relațiile sale familiale (de exemplu: infidelitate, divorț, alienare). Altcineva poate avea o sănătate excelentă, care îi conferă vitalitate și rezistență fizică și mentală, dar care îl poate determina să neglijeze sau să subestimeze importanța familiei sau averii în viața sa (de exemplu: izolare socială, lipsa de ambiție, autosuficiență). Așadar, e limpede că nu este ușor să avem în același timp sănătate, familie și avere. Poate fi nevoie de un echilibru delicat între aceste trei domenii, care presupune compromisuri și sacrificii. Poate fi nevoie și de o viziune integratoare și holistică asupra vieții, care să nu se limiteze la aspectele materiale sau superficiale ale existenței umane. Poate fi nevoie de o filosofie personală care să ne ghideze în luarea deciziilor și în acțiunile noastre. În acest context, un om ar putea spune că: Familia este cea care îi dă sens vieții sale, care îi oferă dragoste și recunoștință, care îl inspiră și îl motivează să fie mai bun. Sănătatea este cea care îi permite să se bucure de viața sa, să se implice activ în activități diverse și pline de satisfacție, să facă față provocărilor și obstacolelor cu optimism și curaj. Averea este cea care îi facilitează accesul la resursele necesare pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții sale și a celor dragi lui, pentru a-și realiza visurile și aspirațiile personale.

VI

Problema este că atunci când simți regrete față de alegerile din trecut sau greșelile din trecut, s-ar putea să ratezi uneori bucuriile momentului prezent.

Trecutul a dispărut și nu putem schimba nimic în această privință. Experiența noastră recurentă cu greșelile din trecut este similară cu a fi închiși într-un coșmar. Nu suntem pe deplin treji. Suntem încă în vis.

Cu toții suntem liberi să facem ceva bun și valoros cu viața noastră începând chiar acum, niciodată nu e prea târziu. Când mintea noastră se află în trecut, ratăm oportunități, secundă cu secundă, de a urmări un ideal și de a fi pe deplin în viață.

Și, până la urmă, noi când mai trăim?

Sindromul (13)

Așa cum nu poți prevedea pisica neagră ce îți taie calea, la fel nu poți alege visul pe care îl ai în somn. Asta e situația. Am visat că dormeam.

Era o zi frumoasă de primăvară și eu mă plimbam cu bicicleta prin parc. Nu orice bicicletă, ci una specială: o tricicletă. Da, știu că sună ca un vehicul pentru copii sau bătrâni dar eu sunt un adult matur și responsabil care își permite să fie diferit. Îmi place să simt cum vântul îmi bate în părul lung și blond, cum soarele îmi încălzește pielea albă și fină, cum privirile celorlalți se întorc duplicitar după mine. Unii mă admiră pentru curajul meu de a ieși din tipare, alții mă disprețuiesc pentru lipsa mea de bun gust, iar câțiva mă ocărăsc. Dar eu nu mă las afectat de nimeni și nimic. Sunt liber ca pasărea cerului.

În timp ce pedalam fericit pe aleea principală a parcului, am observat un stand cu gogoși proaspete și aromate. Miroseau atât de bine încât mi s-a făcut poftă instant și părul vâlvoi în cap. Așa că, am oprit tricicleta lângă stand și am coborât să-mi cumpăr o gogoașă. Vânzătorul era un bărbat gras și roșcat care purta un șorț alb peste un tricou roșu pe care scria “Gogoșar”. Mi s-a părut haios numele lui de "meserie" și i-am zâmbit larg. - Bună ziua! Aș dori o gogoașă cu gem de vișine, vă rog. - Bun venit la "Gogoși Gogoșar"! Bitte! O gogoașă cu gem de vișine costă 1,75 Euro. - Danke schön, zic eu în franceză! Am scos din buzunar o bancnotă mototolită și i-am întins-o vânzătorului. El a luat-o cu o mânã murdară de făină și mi-a dat restul în monede zornăitoare. - Poftiți restul dumneavoastră! - Mulțumesc! Am luat gogoașa dintr-o farfurie de carton și am mușcat din ea cu poftă. Era delicioasă, caldă și pufoasă pe dinăuntru și crocantă și dulce pe dinafară. Gemul cald se scurgea pe buzele și pe bărbia mea. - E bună, m-a întrebat vânzătorul cu un glas jovial? - Foarte bună! I-am răspuns eu entuziasmat. - Mă bucur să aud asta! Dacă vreți mai multe gogoși sau alte produse de patiserie, avem tot ce vreți: cornuri cu ciocolată sau vanilie, plăcinte cu mere sau brânză dulce… L-am privit uimit. Nu înțelegeam cum reușea să vorbească atât de mult despre prăjituri, în timp ce eu eram ocupat să savurez una. - Nu, mulțumesc! E suficient, am spus eu politicos și am plecat spre tricicleta mea. Dar, când am ajuns acolo, am avut parte de o surpriză neplăcută: cineva mi-o furase! În locul ei era doar un sac mare și negru, plin ochi cu gunoi menajer. Am rămas perplex și furios în același timp. Cine ar fi putut să-mi facă așa ceva? Și, mai ales … de ce? Mi-am adus aminte că, mai devreme, trecuse pe lângă mine...

Da, mi-am adus aminte că mai devreme trecuse pe lângă mine un tip ciudat care se uita cu insistență la tricicleta mea. Era înalt și slab, cu părul negru și creț și cu o barbă neîngrijită. Purta o geacă verde și o șapcă roșie pe care scria “Judd Trump”. Nu știam cine era sau ce voia, dar mi se păruse suspect. Am alergat înapoi la standul de gogoși și l-am întrebat pe vânzător dacă l-a văzut pe hoț. - Domnule Gogoșar, mi-ați văzut tricicleta? Cineva mi-a furat-o! - Ce? Cum așa? Unde, cine, când? - Păi am lăsat-o aici când am venit să-mi cumpăr gogoașa și când m-am întors era dispărută! În locul ei era un sac de gunoi! - Vai de mine! Ce nenorocire! - Ați văzut cumva cine a făcut asta? - Nu prea…Era multă lume pe aici…Dar poate a fost acel tip… - Ce tip? - Acela care a trecut acum câteva minute pe aici. Era înalt și slab, cu părul negru și creț și cu o barbă neîngrijită. Purta o geacă verde și o șapcă roșie pe care scria “Judd Trump”. - Da! Același tip pe care l-am văzut eu mai devreme! Unde a plecat? - Nu știu…A luat-o spre ieșirea din parc…

II

Am mulțumit vânzătorului pentru informații și am pornit în goană după hoț. Eram hotărât să-mi recuperez tricicleta cu orice preț. Dar când am ajuns la ieșirea din parc, nu l-am mai găsit. În schimb, am dat nas în nas cu un alt stand de gogoși. Era mai mare și mai colorat decât cel al domnului Gogoșar și avea un banner mare pe care scria “Gogoși Liverpool”. Vânzătoarea era o femeie plinuță și blondă care purta un tricou roșu pe care scria “Liverpool”.

M-a văzut că mă uit la standul ei și mi-a zâmbit larg. - Bună ziua! Vreți să încercați cele mai bune gogoși din oraș? Sunt proaspete și delicioase! Am refuzat politicos oferta ei și i-am spus că mă grăbeam să prind un hoț care mi-a furat tricicleta. -Ce? Cum așa, nu se poate, cine, mi-a spus ea mirată. - Păi am lăsat-o în parc când am venit să-mi cumpăr o gogoașă de la domnul Gogoșar și când m-am întors era dispărută! În locul ei era un sac de gunoi!

Vânzătoarea s-a uitat la mine cu înțelegere și compasiune. - Vai de mine! Ce nenorocire, mi-a spus ea repetând exact aceleași cuvinte ca domnul Gogoșar. - Ați văzut cumva cine a făcut asta, am întrebat-o eu sperând să obțin un indiciu. - Nu prea…Era multă lume pe aici…Dar poate a fost acel tip… - Ce tip? - Acela care a trecut acum câteva minute pe aici. Era înalt și slab, cu părul negru și creț și cu o barbă neîngrijită. Purta o geacă verde și o șapcă roșie pe care scria “Judd Trump”. - Da! Același tip pe care l-am văzut eu mai devreme! Unde a plecat? - Nu știu…A luat-o spre stația de autobuz…

III

I-am mulțumit vânzătoarei pentru informații și am pornit din nou în goana după hoț. Eram tot mai nervos și frustrat că nu reușeam să-l prind. Mult mai motivat și, în același timp, mult mai nervos! Dar când am ajuns la stația de autobuz, nu l-am găsit. În schimb, am dat peste un alt stand de gogoși. Era mai mic și mai sărăcăcios decât celelalte două și avea un afiș mic pe care scria “Gogoși Primavera”. Vânzătorul era un băiat tânăr și brunet care purta o mască albă peste gură și nas. M-a văzut că mă uit la standul lui și mi-a făcut semn cu mâna. - Bună ziua! Vreți să încercați cele mai ieftine gogoși din oraș? Sunt doar 1 Euro bucata! Am refuzat politicos oferta lui și i-am spus că mă grăbeam să prind un hoț care mi-a furat tricicleta. - Ce? Cum așa, mi-a spus el mirat. - Păi am lăsat-o în parc când am venit să-mi cumpăr o gogoașă de la domnul Gogoșar și când m-am întors era dispărută! În locul ei era un sac de gunoi! Vânzătorul s-a uitat la mine așa cum te uiți pe geam. - Vai de mine! Ce nenorocire, mi-a spus el repetând exact aceleași cuvinte ca domnul Gogoșar și coana Liverpool. - Ați văzut cumva cine a făcut asta, am întrebat eu exasperat. - Nu prea…Era multă lume pe aici…Dar poate a fost acel tip… - Ce tip? - Acela care a trecut acum câteva minute pe aici. Era înalt și slab, cu părul negru și creț și cu o barbă neîngrijită. Purta o geacă verde și o șapcă roșie pe care scria “Judd Trump”. - Da! Același tip pe care l-am văzut eu mai devreme! Unde a plecat? - Nu știu…A luat-o spre spitalul de lângă parc…

IV

Am mulțumit vânzătorului pentru informații și am pornit pentru ultima dată în goană după hoț. Eram atât de supărat și obosit că nu mai puteam gândi clar. Dar, când am ajuns la spitalul de lângă parc, nu l-am mai găsit. În schimb, am dat peste un alt stand de gogoși. Era cel mai ciudat dintre toate: avea forma unei seringi uriașe și era plin de gogoși cu diverse umpluturi colorate. Pe stand scria “Gogoși Anestezie de primăvară”. M-am gândit că a confundat astenie cu anestezie. Vânzătorul era un doctor în halat alb care purta ochelari de soare.

M-a văzut că mă uit la standul lui și mi-a vorbit cu un glas răgușit.

- Bună ziua! Vreți să încercați cele mai tari gogoși din oraș? Sunt injectate cu substanțe speciale care vă fac să uitați de toate problemele! Am refuzat politicos oferta lui și i-am spus că mă grăbeam să prind un hoț care mi-a furat tricicleta. - Ce? Cum așa, mi-a spus el mirat. - Păi am lăsat-o în parc când am venit să-mi cumpăr o gogoașă de la domnul Gogoșar și când m-am întors era dispărută! În locul ei era un sac de gunoi! Doctorul s-a uitat la mine cu compasiune și înțelepciune. - Vai de mine! Ce nenorocire, mi-a spus el repetând exact aceleași cuvinte ca domnul Gogoșar, coana Liverpool și băiatul Primavera. - Nu vă faceți griji! Am soluția perfectă pentru dumneavoastră, mi-a spus el zâmbind larg. - Ce soluție, am întrebat eu curios. - O gogoașă anestezică! Vă va face să uitați complet de tricicletă și de hoț! Te va face să visezi frumos, mi-a spus el entuziasmat, trecând subtil la persoana a II-a singular. - Ce facem domnule doctor, ne tutuim, am întrebat eu răutăcios. Asta sună a, "doamnă, nu vă supărați, îmi dați voie să-ți zic tu?!", din piesa lui Ion Băieșu!

- Păi fiecare gogoașă are o umplutură diferită...

- In fine, "spuneți-mi cum îți face plăcere!" Discuția a devenit confuză și imaginea distorsionată.

- Vrei să-mi dați una cuuuuuuuuu...

V

Tocmai atunci m-am trezit. Frumos vis și pofticios al naibii, îmi spun. Televizorul era deschis, cu sonorul tare. Mă uit mai atent, îmi îndrept capul și văd comentariile după meciul Liverpool - Manchester United 7-0, care tocmai se încheiase. Tocmai la acest eveniment istoric m-am găsit să adorm! Deși, ca să fie supărarea și mai mare am ațipit chiar înainte de pauză, când scorul era 0-0. Bravo, felicitări! Parcă am în gură apă minerală Hebe!

Mai târziu am aflat o altă veste minunată, "Asul din pachet", numitul Judd Trump, a luat iar bătaie în jocul decisiv! Cât despre visul ăsta cu gogoși, gogoșari și triciclete aproape că l-am uitat dar mă gândesc foarte serios să-l contactez pe Judd Trump pe Twitter și să-l întreb înțepat dacă nu cumva știe ceva de tricicleta mea!