La început, arderea pare un dar. Un foc care luminează mai mult decât ar trebui, un fel de vedere în adâncime pe care ceilalți nu o au. Dar orice lumină prea puternică arde: mistuie și umbrele din jur, și ochii celui care o poartă.
Am rămas același spirit pasional, omul care preferă să ardă de tot decât să pâlpâie stins. Corpul fără minte e doar o statuie, iar frumusețea fără spirit e o pânză goală. Și totuși, lumea din jur se mulțumește atât de ușor cu statui și pânze. Doar cei care văd dincolo de ele rămân treji.
Cât de singur este, de fapt, cel care vede mai mult și înțelege mai repede, dar n-are cu cine să vorbească despre asta… Nu este doar o singurătate romantică, ci una tehnică: o diferență de viteză, de percepție, de adâncime. Cum e viața când timpul trece mai încet pentru tine decât pentru toți ceilalți? Când ceilalți aleargă orbi, iar tu vezi fiecare fisură din asfalt, fiecare umbră care se lungește înainte de a se naște?
Poate că arderea nu e un privilegiu, ci o povară îmbrăcată într-un ambalaj frumos. Prea bogat pentru a cere ajutor, prea sărac pentru a trăi. Prea viu ca să te ascunzi, prea lucid ca să te mai poți minți.
În fața noastră, Poarta Sărutului rămâne deschisă. Brâncuși ne privește și tace — doar el știe că Masa Tăcerii nu se măsoară în decibeli, iar Coloana Infinitului nu se termină nicăieri. În liniștea asta adâncă, fiecare gest devine o trecere între lumi. Simt cum îmi furi din sărut un strop de nemurire și‑mi lași, în schimb, doar un strop de părere de rău.
La final, adevărata întrebare nu e dacă arderea e dar sau povară. Ci dacă poți merge mai departe prin viață fără să o trădezi. Fără să o diluezi. Fără să devii, la rândul tău, o statuie printre statui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu