La început, arderea pare un dar. Un foc care luminează mai mult decât trebuie, o privire adâncă pe care alții nu o au. Dar, orice lumină prea puternică arde: mistuie atât umbrele din jur, cât și ochii celui care o poartă.
Există un anumit spirit pasional, omul care preferă să ardă complet decât să pâlpâie stins. Un trup fără minte e doar o statuie, iar frumusețea lipsită de spirit e o pânză goală. Și totuși, lumea din jur se mulțumește ușor cu statui și pânze. Doar cei care privesc dincolo de ele rămân treji.
Cât de singur poate fi, de fapt, cel care vede mai mult și înțelege mai repede, dar nu are cu cine să împărtășească asta... Nu e doar o singurătate romantică, ci una tehnică: o diferență de ritm, percepție și profunzime. Cum e viața când timpul curge mai încet pentru tine decât pentru ceilalți? Când alții aleargă orbește, iar tu remarci fiecare fisură din asfalt, fiecare umbră care se întinde înainte să prindă viață?
Poate că arderea nu e un privilegiu, ci o povară ascunsă sub un ambalaj frumos. Prea bogat ca să ceri ajutor, prea sărac ca să trăiești. Prea viu ca să te ascunzi, prea lucid ca să te mai amăgești.
În fața noastră, Poarta Sărutului stă deschisă. Brâncuși ne privește în tăcere — doar el știe că Masa Tăcerii nu se măsoară în decibeli, iar Coloana Infinitului nu are sfârșit. În liniștea adâncă, fiecare gest devine o trecere între lumi. Simt cum îmi furi din sărut un strop de nemurire și îmi lași, în schimb, un strop de părere de rău.
La urma urmei, întrebarea reală nu e dacă arderea e un dar sau o povară, ci dacă poți continua prin viață fără să o trădezi, fără să o diluezi și fără să ajungi, la rândul tău, o statuie printre statui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu