Eseuri, Short Stories, Trenuri
Sustenabil
Aqualung
Tell me lies, tell me sweet little lies
Trăim o perioadă în care drepturile și libertățile din nou nu se simt prea bine.
Pandemia a luat sfârșit prin decret prezidențial. De fapt, terminarea restricțiilor, dacă e să fim corecți, pentru că virusul încă mai mișună în imaginația colectivă. Acum doi ani, la începutul epidemiei, am remarcat că se exagerează până la isterie, că o gripă, un virus, a ajuns să sperie până la țăcăneală o întreagă planetă. Cum e posibil ca Noua Zeelandă să își închidă granițele pentru un singur caz de covid? Asta e o exagerare evidentă... Cum se poate ca Australia să se facă de râs cu tot felul de aberații, iar de Austria nici nu mai spun, e pe primul loc, în ordine analfabetică, pentru faptul că au introdus vaccinarea obligatorie vs 3000 de Euro amendă! De Canada nu mai știu nimic, i-o fi luat Trudeau pe toți camionagii la el acasă...iar de Franța, numai de bine...travestiții sunt imuni.
Așa cum spune domnul Andrei Pleșu, "lumea a intrat într-o pandemie de prăbușire planetară a IQ-ului, o pandemie a prostiei". Doamna Renate Weber, actualul Avocat al Poporului și fostă Judecătoare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, spune că "oamenii preferă să moară cu părerile lor în brațe, decât să recunoască că au greșit. Acești oameni îi urăsc pe cei care își pun întrebări, adică dacă altul gândește pentru tine de ce să îți mai pui întrebări? Iar ei nu au întrebări, au doar adevăruri absolute...Cât despre fake-news-uri, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns...Ce fel de oameni sunt aceia care cred aceste scenarii din cele mai proaste telenovele posibile...Și aici e vorba de întregul Occident, nu doar de noi", mai spune distinsa doamnă, un Occident unde se presupunea că oamenii au o gândire critică.
Unii oameni nu mai sunt interesați de adevăr, își iau informațiile numai din titlurile de pe Tik-Tok, de pe Facebook sau Instagram.
Trăim o perioadă în care drepturile și libertățile din nou nu se simt prea bine.
Cenușăreasa de la Antipozi
Acest text a apărut în ianuarie, până să înceapă Australian Open și a dispărut subit din motive de cenzură sanitară. Acum merg pe mâna lui Caragiale care spunea că, dacă e anonimă, semnez și eu!
Așa cum Cenușăreasa și-a pierdut sandaua în scara iubitului, ca o toantă, așa și premierul Walter Scott, verișorul corbului, și-a dat arama pe față, înecându-se ca aborigenul la mal, ridicându-i pentru a doua oară, în decurs de câteva zile, imunitatea campionului Djokovici.
Ca să nu mai câștige și anul acesta Australian Open, pentru a zecea oară și a patra oară consecutiv și conform legii deportaților de pe cealaltă parte a Pământului, să devină regele reginei și prietenul cangurilor cu ornitorincul în coșul de cumpărături, denumit marsupiu, Campionul va fi dat ca exemplu negativ pe întreaga planetă, deocamdată, și expulzat chiar în Botany Bay, la Port Jackson, după pilda regelui George al III-lea, care pe la anul 1787 a colonizat uriașa "închisoare", cu "crema" societății insulare, 162 000 de condamnați în 806 nave ale groazei, în care singura condiție pentru nenorociții voiajori, era să aibă între "7 ani" și "pe viață" sau "spânzurătoarea", devenind astfel fericiții părinți fondatori și mame fundatoare ale noii colonii, deși una penală.
Nole a ajuns în detenție prima dată pentru faptul că nu s-a vaccinat imediat după ce a trecut prin boală, care boală, vorba poetului:
"Icoana stelei ce-a murit,
Încet pe cer se suie,
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e!"
A doua oară, când a fost și expulzat, motivarea oficială a fost "că poate stimula prin prezența sa sentimentul de antivaccinare al poporului australian!" Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiești, coane Leonida!
Bucurii mici
Mi-am dorit să mai citesc încă o carte de Agatha Christie și să mă delectez cu o ceașcă de ceai englezesc, înainte să mă internez în spital. Comanda de la librărie a venit prompt, la ora opt dimineața, când încă mai contemplam din fotoliu luna care se zărea chiar în fața mea, undeva pe cerul albastru al dimineții. Prin geamul larg deschis se vedea unduirea de argint a Dunării, care începuse să sclipească în razele generoase ale soarelui blând și își începuse vizita zilnică prin oraș.
E o adevărată artă să desfaci pachetul, fără grabă, așa cum faci când timpul trece încet și trebuie să te bucuri la maximum de orice prilej care oferă bucurii mici, să savurezi momentul pe îndelete, iar lucrurile importante nici nu prea mai contează...
Îmi place mirosul de carte proaspăt tipărită și până e gata ceaiul, merg să întorc discul cu "Hotel California", care continuă pe partea a doua cu "Wasted Time (reprise)"...
Stau puțin la geam să urmăresc, așa, din depărtare, un surfer curajos tras de o barcă electrică, colorată frumos în roșu și negru. Este admirat de pe faleză de câțiva turiști care au luat cu asalt cafenelele. Mai arunc o privire către luna care încă se vede bine, rotundă și palidă, apoi, fără să pierd din atenție următoarea melodie de pe disc, îmi pun un pliculeț cu ceai negru în ceainic, apoi îl acopăr cu apa fiartă și husa tricotată. Mai am timp 3 minute să arunc o privire spre vajnicul surfer, care a dispărut subit din peisaj și să ascult nisipul delicat al vinil-ului, care toarce plăcut, ca trosnetul focului de lemne din șemineu...
Nu mai pun zahăr demult și nici măcar o picătură de lapte, îmi place așa, nu prea tare și fierbinte, cu o felie de lămâie verde. Deschid cartea la pagina întâi și magia poate să înceapă...
"Welcome to the Hotel California, Such a lovely place, Such a lovely face..."
Republica Pink Floyd
Am înotat în apele experimentelor prin bucurii rafinate și unice. Grafica spațiului și a timpului a oscilat de la nebunie la liniște, cu zile obscure în inima soarelui nostalgic.
Bineînțeles că uneori mă simt puțin stingherit de faptul că ceilalți n-au avut norocul meu dar destinul e propriul caracter, cum spunea Octavian Paler în cartea sa ''Deșertul pentru totdeauna''.
Prietenul meu, un fost ofițer disponibilizat și-a deschis o firmă, o prăvălie cu de toate, a pus-o vânzătoare pe nevastă-sa, fostă inginer chimist și au făcut rahatul praf! Bine, când venea pe la mine bătea câmpii, c-o să facă, c-o să dreagă, deși eu aveam ceva experiență în privatizarea asta și l-am avertizat că va fi foarte greu cu atâtea impozite și piedici de tot felul dar ea a avut atunci o remarcă ilară, lasă, băi, și când iei teșcălăul de bani seara!
După faliment au plecat în Spania, ea ca menajeră iar el ca hamal la aeroport. Locuiau într-o rulotă abandonată, sub un pod și uneori ploaia ajungea înăuntru. Tușeau amândoi hârâind, în mare parte și din cauza că fumau prea mult. Îi auzeam la telefon cum scârțâiau ușa de la intrare care nu se închidea niciodată.
Le-am spus la un moment dat că aș veni și eu acolo dar s-au burzuluit brusc și s-au răstit la mine, ce să faci tu aici, mă, băiatule, aici se moare de foame, se mănâncă din gunoaie, rămâi mai bine la pinkfloyd-ul tău! Asta a fost invidia lor supremă, otrava urii reprimată ani în șir, rămâi la pinkfloyd-ul tău!
Foarte frumos! Asta am și făcut, am rămas în Republica mea Pink Floyd.
Aici frigul este dat la o parte și domnește căldura, simt fiori de rămas bun în liniștea interminabilă, o alternativă a visului care se topește în sunetul plutitor al vântului din deșert. Suspinul agitat, de stea căzătoare și ceață mistică, senzația melancolică, aspirat de uitare.
Cineva servește în permanență, pe aleea mea, fursecuri, amandine și înghețată la cornet.
Zilele mele de liceu erau pline de Pink Floyd și discul de vinil ''Wish you were here", pe care îl ascultam de la început până la final... Ce introducere grozavă și ce final memorabil!
- Aș vrea să fii aici!
- Omule, asta e o muzică din ceruri!
Irepetabil ademenitor perfect. Până în ziua în care voi înceta să mai exist.
Mai mult decât să te aducă la lacrimi, să renunți la tot și să mori pentru un moment trecător al adevărului, care te va readuce la viață, surd, orb, perfect, în Republica Pink Floyd.
Ce fotografie grozavă, amintește-mi să fiu tânăr, să las magia să înceapă într-un confort și o plăcere nesfârșită, uimitoare, uluitoare, curată, emotivă și semnificativă.
Puterea mistică a reușit să se scufunde și apoi să zboare peste cer într-un ritm de bătăi de inimă.
Irepetabil ademenitor perfect.
Da, aici sunt acasă.
How I wish, how I wish you were here
We're just two lost soulsSwimming in a fish bowl
Year after year
Running over the same old ground
What have we found?
The same old fears
Wish you were here''
Auzi, mă, mi-a spus un prieten, rămâi acolo, la Pink Floyd-ul tău!
Care e culoarea ta preferată?

Bărbatul se apropie de un hublou al navei și privește un punct fix.
- Care e ziua ta preferată? În tot timpul ăsta, nu am reușit să aflu. Sau poate am uitat eu sau am fost neatent.
Care sunt florile tale preferate? Ce îți place să faci duminica? Care este deja-vu-ul tău?
- Trei ani-lumină, adică, vrei să spui, intervine ea, cu o voce liniștită.
Se apropie de el și îi luă mâna într-a ei, într-un gest de alinare. - Suntem împreună, indiferent ce se întâmplă, îi spune ea. Am trecut prin atâtea împreună, putem trece și peste asta. Bărbatul îi privește gânditor chipul familiar, apoi își dă seama că are dreptate. În ciuda timpului scurs și a incertitudinii din fața lor, împreună vor putea trece peste orice obstacol. Își ia ceașca de ceai și o înalță într-un gest de salut către ea. - Împreună, spuse el. Ea îi răspunde cu un zâmbet și își înălță și ea ceașca. - Împreună, repetă ea.
Aegroto dum anima est, spes est

Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată.
III
Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă.
Iar atunci când descoperi acea persoană care te conectează cu lumea, devii cineva diferit...
Solfegiul este alcătuit din 12 tonalități. Aranjate în secvențe și în timp, aceste tonalități simple creează o varietate muzicală infinită. Armonie și disonanță, tensiune și fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalități. Dacă am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic și de imens ca Universul...sau tăcut, precum o piatră. La fel de seducător ca sufletul uman. Pentru unii, muzica ridică spiritul până la nivelul unei frumuseți transcendente.
Pământul, în timp ce se rotește emite o frecvență, o notă muzicală, la 7,83 hertzi.
Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare. O completă amnistie de suspiciune și tragere la răspundere.
Nu voi spune să nu plângi, fiindcă nu toate lacrimile sunt rele. Vreau doar să te mai țin în brațe o dată, înainte să devin o amintire...
Nimeni nu va dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră.
Sindromul (12)

Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti Providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn divin, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten ca un raton pe faianța udă, unde am făcut un șpagat de-a-n boulea și m-am lovit cu fruntea de buza veceului, care m-a trimis direct în lumea viselor și a nenorocitelor sindroame.
Sindromul (12)
Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!
I
L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.
Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din punctajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.
Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușcociul lângă mine, frumos, pe iarbă, să se odihnească.
III
Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alergătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.
IV
V
Sindromul (11)
Bărbatul se întoarse acasă târziu în noapte, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și celorlalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.
Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.
Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.
După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.
Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.
Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.






