09 august 2022

Sustenabil

 



Mulți școlari sicofanți au avut anevoințe cu cele 27 de strofe ale stihurilor lui Ion Barbu, Riga Crypto și Lapona Enigel dar mai ales eludarea cu mintea proprie a meandrelor concretului în sinergia faptelor, la ciclul baladic și oriental din creația barbiană. Căci iată ce spune poetul:
"Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,"
Am reținut încă din prima strofă și ultima analizată, că menestrelul cântă la spartul nunții, trist și îndărătnic, mai aburit ca vinul vechi, cu o pungă pe cap și beteli pe frunte. However, am să concluzionez pe înțelesul tuturor că avem de-a face cu un Love Story din lumea vegetală, în plan oniric.
Căci, așa cum spune maestrul Coșbuc:

"Iat-o!
Plină despre munte iese luna din brădet,
Și se-nalță, încet-încet,
Gânditoare ca o frunte,
De poet."
Ca să nu mă abat de la subiect și să rimeze cu poet am remarcat în fruntea topului desuet de "văzut la televizor" o frază aparent banală: "Aștept concluziile dumneavoastră cu celeritate!"
Mă întreb legitim, ce înseamnă cuvântul ilegitim celeritate? Dau o fugă pe DEX și citesc:
1. iuțeală, repeziciune sau 2. viteza de propagare a undei, a perturbației printr-un mediu fluid în repaus.
Foarte frumos, partea a doua pică, pentru că e vorba de niște demnitari, deși dacă mă gândesc mai bine la ce spunea Odobescu..."Avem o lungă controversă în care filologia are să se amestece cu istoria naturală și o să facă un talmeș-balmeș precît se va putea mai doct și mai erudit".
Eu cred cu sinceritate că sunt oameni care gândesc într-o limbă și vorbesc în alta! Mai franc de atât e doar Google Translate. Ce dacă e un termen din fizică, spune bre repede!

Ca de obicei, cuvântul a fost preluat de toată lumea, de prompteriste și de cei care au devenit ziariști pentru ca nu au reușit ca scriitori. La orice articol, discurs sau interviu, se introduce "celeritate", în orice context.


Apoi, a apărut cuvântul sustenabil, preluat din englezescul sustenable dar mai romanizat. Înseamnă durabil, suportabil sau care poate fi susținut cu argumente convingătoare. Au și francezii soutenable-ul lor care clarifică dilema definitiv și irecuzabil. Qui peut être soutenu!

Cuvântul poate fi folosit în orice conversație, oriune-oricând, ca să pari intelectual, la absolut orice cuvântare sau cu vecinul de palier: Anul acesta, producția agricolă de triticale și golomăț la hectar este sustenabilă sau soțul meu a reparat cotineața sustenabil...și...cu celeritate!
Înainte era "da, da, da", întotdeauna de trei ori, nu o dată, că era banal, nu de două ori, că suna a neîncredere, mda, nici de patru ori că arăta exasperare! Fix de trei ori, da, da, da...Da' uite că nu era nu, nu, nu... Am auzit și la nemți, ja, ja, ja dar n-am auzit nein, nein, nein! Se poate...? Nein, so was...Es ist möglich?
Întotdeauna a fost câte un cuvânt preluat de toată lumea, că așa e în trend-ul curentului la modă sustenabil!

Expresia unui îndrăgit prezentator de meteo, "vântul va sufla pe creste", a devenit omniprezentă la orice post de radio sau tv care se respectă, mai virală ca variola maimuței sau ciroza cârtiței. Foarte bine și ce are a face cu noi, cetățenii obișnuiți și pașnici? Vântul bate de când mă știu. Se plimbă cineva pe creste și îi dă cocul peste cap? Sau îi umflă freza? Circulă trenul sau tramvaiul pe creste? Troleibuzul 85? Câți turiști sunt pe creste, mai ales noaptea. Cad caprele negre de-a berbeleacul? Își fac urșii sepuku? Lasă-l, bre, să bată, că asta face el, bate! Poate doar turiștii cu parapanta să aibă ceva probleme dar ce să caute noaptea pe creste? Asta e știre, poate pentru salvamontiști, poate, pentru scafandri și cosmonauți cred, deși nici ei nu se aventurează tocmai pe creste, la peste 2000 de metri.
Da' uite că vântul tocmai acolo bate, nenorocitul!

03 iunie 2022

Aqualung

  "Credeam că oboseala nu-ndrăznește să se atingă de cei cu sânge atât de albastru. De mine s-a atins, cu toate că roșesc mărturisind asta." (Shakespeare - Richard al II-lea)


Ascult Aqualung, unul din albumele mele de suflet și asta pentru că prefer albumele conceptuale, cu straturi de profunzime filosofică și muzică elaborată. Poate de aceea nu m-am omorât niciodată după compilații sau play-list-uri. O excepție a fost în perioada "bucuriilor mari" când pregăteam de Crăciun câte o casetă cu muzică tradițională, cum ar fi "Merry Christmas Everyone" cu Shakin Stevens, Mel&Kim cu "Rockin' Around The Christmas Tree" și nelipsitul Greg Lake, de la Emerson, Lake and Palmer, nu cu "C'est la vie" cum s-ar putea bănui, ci "I believe în Father Christmas"...Vremuri frumoase, vremuri fericite care nu se vor mai repeta dar eu sunt mulțumit că le-am trăit intens și m-am bucurat de fiecare secundă. "When I was young...", cum spune Ian Anderson în "Wind-up", pe...ultima melodie din Aqualung, deși la momentul respectiv avea doar 24 de ani...

Când ascult Jethro Tull cu Aqualung îmi amintesc de "Moknău Canyon", (o denumire hazlie, inventată de noi în munți, referire la John Mayall și "Blues from Laurel Canyon") și ploaia aceea triasică, care ne-a prins pe mine și câțiva colegi la o terasă cu bere la halbă și o priveliște ca din Jurassic Park. Ploaia aceea diluviană, care lăsa lumina serii filtrată difuz, fără să distingem prea bine conturul muntelui, face tot farmecul în amintirea mea și desigur, Aqualung, discul care a fost începutul prieteniei mele cu misterul dintre muzică și fantezie. Căutam pe-atunci sens și scop într-o lume plină de controverse, imagini urbane mizere și o realitate promiscuă, cu oameni ignoranți, lipsiți de responsabilitate, o lume în care Dumnezeu a fost închis în "Cușca lui de aur" de către cei care încercau să-l definească în termeni simpli. Acest "mêlée morale" duce inevitabil la un lamentabil eșec dar în seara aceea nu eram descurajați de realitățile care se profilau și săream prin ploaie în jocul vieții, pe planeta tulburătoare a lui Jethro.

Acest album descrie chiar asta, ciocnirea epică, ca într-o tragedie greacă, dintre moralitate și realitatea societății, degradarea ei, în care Aqualung este un vagabond bătrân semi-vicios iar Mary o semi-victimă, plus o grămadă de alte personaje "încântătoare", "de neuitat", ascunse în dulapul cu schelete din spatele scenei, care ne aduc, în versurile lui Ian Anderson, o bucurie neașteptată, plus experiența generală genială a unui personaj spectaculos, Jethro (un alter-ego), care și-a exprimat opiniile cinice, ca să nu spun răutăcioase, prin mai toate albumele grupului...
"Aqualung" este un salt mare de la compozitor la povestitor, fără o milisecundă de spațiu irosit sau de înfrumusețare inutilă.

În mod paradoxal, prima piesă de pe album, Aqualung, cea mai cunoscută melodie Jethro Tull, este printre puținele care nu are versurile compuse de Ian ci de soția sa, Jennie și nici nu cântă la flaut aici, el fiind un exponent încoronat al flautului! Și încă o precizare, coperta albumului, pe care apare un bătrân vagabond cu barba lungă, pictată predominant în culoarea verde tempera, este Ian Anderson, desigur, l-am văzut cu haina aceea legendară chiar eu, în spectacolul "The Rolling Stone Rock'n'Roll Circus"!

Îmi stăruie în memorie melodia scurtă de chitară clasică "Cheap Day Return", scrisă de Ian Anderson după ce s-a întors la Londra (via Preston), unde și-a vizitat tatăl, grav bolnav, în spital. Se întreba cu tristețe dacă asistentele îl tratează pe tatăl său așa cum ar trebui sau dacă sunt drăguțe doar pentru că el este celebru.

"She made you tea
Asked for your autograph
What a laugh"

        



"Aqualung, prietene, nu fi neliniștit, sărmane bătrân. Vezi tu, sunt doar eu..."


11 martie 2022

Tell me lies, tell me sweet little lies

   

           Trăim o perioadă în care drepturile și libertățile din nou nu se simt prea bine. 

      Pandemia a luat sfârșit prin decret prezidențial. De fapt, terminarea restricțiilor, dacă e să fim corecți, pentru că virusul încă mai mișună în imaginația colectivă. Acum doi ani, la începutul epidemiei, am remarcat că se exagerează până la isterie, că o gripă, un virus, a ajuns să sperie până la țăcăneală o întreagă planetă. Cum e posibil ca Noua Zeelandă să își închidă granițele pentru un singur caz de covid?  Asta e o exagerare evidentă... Cum se poate ca Australia să se facă de râs cu tot felul de aberații, iar de Austria nici nu mai spun, e pe primul loc, în ordine analfabetică, pentru faptul că au introdus vaccinarea obligatorie vs 3000 de Euro amendă! De Canada nu mai știu nimic, i-o fi luat Trudeau pe toți camionagii la el acasă...iar de Franța, numai de bine...travestiții sunt imuni.

   

   Așa cum spune domnul Andrei Pleșu, "lumea a intrat într-o pandemie de prăbușire planetară a IQ-ului, o pandemie a prostiei".  Doamna Renate Weber, actualul Avocat al Poporului și fostă Judecătoare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, spune că "oamenii preferă să moară cu părerile lor în brațe, decât să recunoască că au greșit. Acești oameni îi urăsc pe cei care își pun întrebări, adică dacă altul gândește pentru tine de ce să îți mai pui întrebări?  Iar ei nu au întrebări, au doar adevăruri absolute...Cât despre fake-news-uri, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns...Ce fel de oameni sunt aceia care cred aceste scenarii din cele mai proaste telenovele posibile...Și aici e vorba de întregul Occident, nu doar de noi", mai spune distinsa doamnă, un Occident unde se presupunea că oamenii au o gândire critică.


   Este adevărat că în pandemie au fost oameni care au murit, pentru că acest Covid i-a lovit rău pe cei care au fost mai vulnerabili cu sănătatea dar exagerările monstruoase, pe care nici nu le mai enumăr aici pentru că mi-ar jigni inteligența, nu erau necesare. N-om fi toți așa idioți. Frica de a pune întrebări firești despre ce se întâmplă și de fapt, interzicerea totală de a gândi. Sunt dezamăgit de această ignoranță cvasitotală, de această superficialitate și lipsă de critică socială.

Unii oameni nu mai sunt interesați de adevăr, își iau informațiile numai din titlurile de pe Tik-Tok, de pe Facebook sau Instagram. 

Trăim o perioadă în care drepturile și libertățile din nou nu se simt prea bine.


10 februarie 2022

Cenușăreasa de la Antipozi

   Acest text a apărut în ianuarie, până să înceapă Australian Open și a dispărut subit din motive de cenzură sanitară. Acum merg pe mâna lui Caragiale care spunea că, dacă e anonimă, semnez și eu!

   

   Așa cum Cenușăreasa și-a pierdut sandaua în scara iubitului, ca o toantă, așa și premierul Walter Scott, verișorul corbului, și-a dat arama pe fațăînecându-se ca aborigenul la mal, ridicându-i pentru a doua oară, în decurs de câteva zile, imunitatea campionului Djokovici.

   

   Ca să nu mai câștige și anul acesta Australian Open, pentru a zecea oară și a patra oară consecutiv și conform legii deportaților de pe cealaltă parte a Pământului, să devină regele reginei și prietenul cangurilor cu ornitorincul în coșul de cumpărături, denumit marsupiu, Campionul va fi dat ca exemplu negativ pe întreaga planetă, deocamdatăși expulzat chiar în Botany Bay, la Port Jackson, după pilda regelui George al III-lea, care pe la anul 1787 a colonizat uriașa "închisoare", cu "crema" societății insulare, 162 000 de condamnați în 806 nave ale groazei, în care singura condiție pentru nenorociții voiajori, era să aibă între "7 ani" și "pe viață" sau "spânzurătoarea", devenind astfel fericiții părinți fondatori și mame fundatoare ale noii colonii, deși una penală.

Nole a ajuns în detenție prima dată pentru faptul că nu s-a vaccinat imediat după ce a trecut prin boală, care boală, vorba poetului: 

"Icoana stelei ce-a murit, 

Încet pe cer se suie, 

Era pe când nu s-a zărit, 

Azi o vedem și nu e!" 

A doua oară, când a fost și expulzat, motivarea oficială a fost "că poate stimula prin prezența sa sentimentul de antivaccinare al poporului australian!" Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiești, coane Leonida!                


   Va mai curge ceva apă la Drencova până ce Moș Covid va fi detronat de Tanti Poluarea și nea Încălzire globală, că vorba aia, pandemii, crize, dictaturi, războaie și nenorociri vor mai fi, noi să fim sănătoși! 

23 noiembrie 2021

Bucurii mici

   


   Mi-am dorit să mai citesc încă o carte de Agatha Christie și să mă delectez cu o ceașcă de ceai englezesc, înainte să mă internez în spital. Comanda de la librărie a venit prompt, la ora opt dimineața, când încă mai contemplam din fotoliu luna care se zărea chiar în fața mea, undeva pe cerul albastru al dimineții. Prin geamul larg deschis se vedea unduirea de argint a Dunării, care începuse să sclipească în razele generoase ale soarelui blând și își începuse vizita zilnică prin oraș. 


   E o adevărată artă să desfaci pachetul, fără grabă, așa cum faci când timpul trece încet și trebuie să te bucuri la maximum de orice prilej care oferă bucurii mici, să savurezi momentul pe îndelete, iar lucrurile importante nici nu prea mai contează... 

Îmi place mirosul de carte proaspăt tipărită și până e gata ceaiul, merg să întorc discul cu "Hotel California", care continuă pe partea a doua cu "Wasted Time (reprise)"...                     


Stau puțin la geam să urmăresc, așa, din depărtare, un surfer curajos tras de o barcă electrică, colorată frumos în roșu și negru. Este admirat de pe faleză de câțiva turiști care au luat cu asalt cafenelele. Mai arunc o privire către luna care încă se vede bine, rotundă și palidă, apoi, fără să pierd din atenție următoarea melodie de pe disc, îmi pun un pliculeț cu ceai negru în ceainic, apoi îl acopăr cu apa fiartă și husa tricotată. Mai am timp 3 minute să arunc o privire spre vajnicul surfer, care a dispărut subit din peisaj și să ascult nisipul delicat al vinil-ului, care toarce plăcut, ca trosnetul focului de lemne din șemineu...                                             

Nu mai pun zahăr demult și nici măcar o picătură de lapte, îmi place așa, nu prea tare și fierbinte, cu o felie de lămâie verde. Deschid cartea la pagina întâi și magia poate să înceapă...                                               


"Welcome to the Hotel California, Such a lovely place, Such a lovely face..."

31 decembrie 2020

Republica Pink Floyd


    

   Am înotat în apele experimentelor prin bucurii rafinate și unice. Grafica spațiului și a timpului a oscilat de la nebunie la liniște, cu zile obscure în inima soarelui nostalgic.

Bineînțeles că uneori mă simt puțin stingherit de faptul că ceilalți n-au avut norocul meu dar destinul e propriul caracter, cum spunea Octavian Paler în cartea sa ''Deșertul pentru totdeauna''. 

   

   Prietenul meu, un fost ofițer disponibilizat și-a deschis o firmă, o prăvălie cu de toate, a pus-o vânzătoare pe nevastă-sa, fostă inginer chimist și au făcut rahatul praf! Bine, când venea pe la mine bătea câmpii, c-o să facă, c-o să dreagă, deși eu aveam ceva experiență în privatizarea asta și l-am avertizat că va fi foarte greu cu atâtea impozite și piedici de tot felul dar ea a avut atunci o remarcă ilară, lasă, băi, și când iei teșcălăul de bani seara!


   După faliment au plecat în Spania, ea ca menajeră iar el ca hamal la aeroport. Locuiau într-o rulotă abandonată, sub un pod și uneori ploaia ajungea înăuntru. Tușeau amândoi hârâind, în mare parte și din cauza că fumau prea mult. Îi auzeam la telefon cum scârțâiau ușa de la intrare care nu se închidea niciodată.

   Le-am spus la un moment dat că aș veni și eu acolo dar s-au burzuluit brusc și s-au răstit la mine, ce să faci tu aici, mă, băiatule, aici se moare de foame, se mănâncă din gunoaie, rămâi mai bine la pinkfloyd-ul tău! Asta a fost invidia lor supremă, otrava urii reprimată ani în șir, rămâi la pinkfloyd-ul tău!

Foarte frumos! Asta am și făcut, am rămas în Republica mea Pink Floyd.


   Am găsit aici lucruri noi și originale, o versiune grozavă a vieții, o clipă temporară a rațiunii, cu gânduri și sentimente noi, strălucind hipnotic. M-am reinventat complet devenind fantoma mea mai tânără. 

Aici frigul este dat la o parte și domnește căldura, simt fiori de rămas bun în liniștea interminabilă, o alternativă a visului care se topește în sunetul plutitor al vântului din deșert. Suspinul agitat, de stea căzătoare și ceață mistică, senzația melancolică, aspirat de uitare.

Cineva servește în permanență, pe aleea mea, fursecuri, amandine și înghețată la cornet.




Remember when you were young, you shone like the sun...''


   Zilele mele de liceu erau pline de Pink Floyd și discul de vinil ''Wish you were here", pe care îl ascultam de la început până la final... Ce introducere grozavă și ce final memorabil!

- Aș vrea să fii aici!                                                                                                                                     

 - Omule, asta e o muzică din ceruri!

Irepetabil ademenitor perfect. Până în ziua în care voi înceta să mai exist.

Mai mult decât să te aducă la lacrimi, să renunți la tot și să mori pentru un moment trecător al adevărului, care te va readuce la viață, surd, orb, perfect, în Republica Pink Floyd.

Ce fotografie grozavă, amintește-mi să fiu tânăr, să las magia să înceapă într-un confort și o plăcere nesfârșită, uimitoare, uluitoare, curată, emotivă și semnificativă.

Puterea mistică a reușit să se scufunde și apoi să zboare peste cer într-un ritm de bătăi de inimă. 

Irepetabil ademenitor perfect.

Da, aici sunt acasă.


How I wish, how I wish you were here

We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl
Year after year
Running over the same old ground
What have we found?
The same old fears
Wish you were here''


Auzi, mă, mi-a spus un prieten, rămâi acolo, la Pink Floyd-ul tău!



07 februarie 2020

Care e culoarea ta preferată?



- Care e culoarea ta preferată? Care e melodia ta preferată? Care e vacanța ta preferată?

Bărbatul se apropie de un hublou al navei și privește un punct fix.
- Crezi că o să mai găsim pe cineva acolo?
- O să aflăm în câteva zile, răspunde ea, cu o voce liniștită.
- Știi de când suntem pe drum? Fix de 34 de ani și 34 de zile, reia el, după ce consultă un calendar. O viață de om. O viață de om pentru noi dar pentru ei, mai multe.
Ea se limitează să îl privească. Pentru ea, el arată exact la fel ca în momentul în care l-a cunoscut. Și ea arată la fel.
- Am plecat singuri și ne întoarcem singuri, continuă el. Deși, aspirațiile noastre au fost atinse, misiunea noastră s-a împlinit, dar parcă lipsește ceva.
Își pune fără grabă o ceașcă de ceai în timp ce aude ecoul vocii ei:
- Da, așa este.

- Care e ziua ta preferată? În tot timpul ăsta, nu am reușit să aflu. Sau poate am uitat eu sau am fost neatent.
Îți amintești de fericire? Îți amintești de copii? Îți amintești de noi? 
Care e cartea ta preferată? Care e cadoul tău preferat? Care e străduța ta preferată?

Știi, continuă el, mă tem că nu vom mai găsi pe nimeni...Oare când am primit ultimul mesaj de la ei? Consultă același calendar și constată că au trecut 3 ani. O eternitate, șopti abătut. Trei ani pentru noi dar pentru ei, sute de ani. Sau poate trei clipe. 

Care sunt florile tale preferate? Ce îți place să faci duminica? Care este deja-vu-ul tău? 
E posibil ca ei să fi oprit mesajele de trei ani sau poate avem noi o problemă de comunicare.

- Trei ani-lumină, adică, vrei să spui, intervine ea, cu o voce liniștită.
- La naiba, da. Timpul nu stă pe loc, s-au schimbat generații. 
- O să aflăm în câteva zile, spune ea încet, verificându-și atentă senzorii virtuali ai hologramei, programată să se repete continuu.

Se apropie de el și îi luă mâna într-a ei, într-un gest de alinare. - Suntem împreună, indiferent ce se întâmplă, îi spune ea. Am trecut prin atâtea împreună, putem trece și peste asta. Bărbatul îi privește gânditor chipul familiar, apoi își dă seama că are dreptate. În ciuda timpului scurs și a incertitudinii din fața lor, împreună vor putea trece peste orice obstacol. Își ia ceașca de ceai și o înalță într-un gest de salut către ea. - Împreună, spuse el. Ea îi răspunde cu un zâmbet și își înălță și ea ceașca. - Împreună, repetă ea.


- Care e culoarea ta preferată? Care e melodia ta preferată? Care e vacanța ta preferată?


25 decembrie 2019

Aegroto dum anima est, spes est

   Tabere ambele în afli te însuți tine cu este luptă înverșunată mai cea 
  

   
  Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți, te afli în  ambele tabere. 
   
   Există un adevăr universal pe care îl înfruntăm cu toții, fie că vrem, fie că nu. Totul se sfârșește până la urmă... 

Oricât am așteptat această zi, niciodată nu mi-au plăcut finalurile. 
Ultima zi de vară, ultimul capitol al unei cărți, sfârșitul unei simfonii, despărțirea de cineva drag. 
Dar, finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele, închizi cartea, îți iei rămas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astăzi este una din acele zile. 

Ne luăm rămas bun de la tot ce ne era cunoscut, cu un oftat de lacrimi, la răscruce de drumuri. Tot ce am făcut bun se va destrăma, viitorul e o frânghie în ardere.

O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea cauzată altora rămâne în final a ta. 
Într-o clipă, pentru istoria, cultura și copiii mei voi fi cenușă. 


                                                  II

    
   Zeii au înnodat un fir roșu în jurul gleznelor noastre și l-au legat de toți oamenii cărora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi și încurca dar nu se va rupe niciodată. 
Există anumite persoane care fac parte din noi și care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt șoaptele din inimile noastre. 

Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. 
Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți. 
E un loc în inimă care nu se va umple niciodată și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple. 


                                              III


   Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranță pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Sau ce putem deveni. 

Iar atunci când descoperi acea persoană care te conectează cu lumea, devii cineva diferit... 


                                                  IV


   Solfegiul este alcătuit din 12 tonalități. Aranjate în secvențe și în timp, aceste tonalități simple creează o varietate muzicală infinită. Armonie și disonanță, tensiune și fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalități. Dacă am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic și de imens ca Universul...sau tăcut, precum o piatră. La fel de seducător ca sufletul uman. Pentru unii, muzica ridică spiritul până la nivelul unei frumuseți transcendente. 
Alții, pur și simplu aud frumusețea din Univers. 


                                                   V


   Pământul, în timp ce se rotește emite o frecvență, o notă muzicală, la 7,83 hertzi. 
Dar, această frecvență se modifică puțin, din motive necunoscute. Unii spun că exploziile solare sunt cauza sau tulburările electrice din atmosferă. Dar poate există o explicație mai simplă. Poate sunetul planetei este influențat de cele 8 miliarde de suflete de pe suprafața ei, fiecare dintre ele producându-și propria muzică, adăugând propria lor armonie... 


                                                 VI


   E și așa destul de greu să pierzi pe cineva, dar imaginează-ți cum e să nu ai răspunsuri. 

Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare. O completă amnistie de suspiciune și tragere la răspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat, o promisiune a renașterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învăța din greșelile trecutului, în vreme ce, toți ceilalți suntem condamnați să le repetăm... 

În fața mea s-a sfârșit vara, a pierit toamna și acum se-ntinde iarna. Cu siguranță iarna vieții. 
La fel ca în memorie, stai între lumea reală și fantezia mea. Dacă aș putea fi aproape de tine, dacă aș putea fi acolo unde ești tu, dacă aș putea să mă întind și să te ating. Să te aduc acasă. 
Există oare o cale să te găsesc? 
Există vreun semn ce-ar trebui să-l știu? 
Există un tren pe care să-l pot lua? 

   
                                                 VII


   Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 

Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, Adrasteia mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 
Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. Știu un loc în care nimeni nu plânge. 



Asta este viața reală? Este doar fantezie? Doar atât? 
Prins în alunecarea pământului, fără posibilitatea de a scăpa de realitate. Visele sunt reale atât cât durează. Și, nu trăim în vise? 

Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie... 


                                                   VIII


   Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare. Este eliberarea unui viitor furat... 
Aș da orice... 
Orice pentru încă o zi... 
Pentru încă o oră... 

Nu voi spune să nu plângi, fiindcă nu toate lacrimile sunt rele. Vreau doar să te mai țin în brațe o dată, înainte să devin o amintire... 

Nimeni nu va dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 
Nimic de pierdut și nimic de câștigat. Eliberat de a mea tristă prietenă, Insomnia. 
Există doar o lampă pe stradă, de pază sufletului meu în aerul dimineții, un partener tăcut care așteaptă, ca și mine, zorile. 
În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. 
Și tot ce văd eu, e că suntem amândoi, împreună. 


Închid ochii și nu mă mai gândesc la nimic.
Nimeni nu știe unde sunt...
Nimeni nu poate să dea de mine...
E perfect...
E secunda perfectă. 

28 septembrie 2019

Sindromul (12)



Eram în baie și, la un moment dat, mi s-a făcut rău. Am strigat răgușit:  
- Alooo, adu nitroglicerina!  
- Ce să fac, să sting lumina?!  
Situația era disperată. Pe întuneric, mi se încolăcise furtunul de la duș pe după gât iar fundul mi se lipise ca o ventuză de cadă, ba mă stropea și apa fiartă peste față!
M-am târât ca un varan spre robinete dar fără un rezultat favorabil și îmi ieșiseră ochii din cap ca la melc din cauza nenorocitului ăla de furtun care mă strangula de gât, ca șarpele cu clopoței, dar nu de clopoțeii lui îmi ardea mie acum... Am împins, patinând cu un picior para dușului care îmi fâlfâia agresiv pe la părțile delicate și am răcnit în agonie:
- Hai bre, că mor în baie!!
- Ce tot spui, iar vine ploaie? 
- Ajutor, vino, hai!!!
- Să mă duc să-ți fac un ceai?



Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti Providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn divin, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten ca un raton pe faianța udă, unde am făcut un șpagat de-a-n boulea și m-am lovit cu fruntea de buza veceului, care m-a trimis direct în lumea viselor și a nenorocitelor sindroame.


                                              
                                                   Sindromul (12)


Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!

                                                        
                                                             I  
   

   Am venit acasă mai pe seară cu Bizi și l-am găsit pe tata în fața marchizei, cu un chiștoc de Snagov, că așa obișnuia, suda țigară de la țigară, câte două nenorocite de pachete pe zi. Nu ne-a crezut că avem bilete de voie așa că i le-am arătat, ștampilate frumos și cu semnătura originală a doctorului, dar nici așa nu ne-a crezut, drept pentru care am lăsat-o baltă.

Bizi avea mare talent actoricesc, dăduse examen la Institutul de Teatru și nu luase dar făcuse o impresie grozavă. La proba de dicție, după ce a recitat un fragment din Othello în limba rusă, scena cu batista, Desdemona, davai zdreanța! Cacaia zdreanța, Otielo?! l-au pus să facă ceva spontan și le-a venit la ăia ideea tâmpită să facă ăsta ca becul! Bizi a dat să iasă din sală și comisia l-a strigat, alo, ho, ce faci dom'le, unde pleci? 
- Vă las pe întuneric!

L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.
Am mâncat și ne-am băgat la somn, dezamăgiți de lipsa definitivă de interes a tatălui meu pentru noul nostru album, compus în infirmerie, cu două chitare și o tobă improvizată.

                                                         
                                                     II
   

   A venit și prima zi de tragere, un eveniment mult așteptat, atât de noi cât și de ei, un moment de neuitat. I-au încolonat pe soldați de la ora 4 noaptea, că era drum lung până la Poligon și i-au dus numai în pas de defilare, prin tot orașul, așa, la caterincă, iar pe unii i-au băgat prin apa Buzăului, că după aia ne-au umplut infirmeria cu bronșite, de la apa rece dar asta e o altă poveste.
Eu și Cristi am mers cu salvarea, ca boierii, ba am tras și un pui de somn pe targă, respectiv pe canapea. Aveam la noi un termos cu supă de pui, din plicurile alea sârbești de la polonezi aduse de basarabeni, plus două căni de campanie.

   Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din punctajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.


Ne-au dat AKM-ul să tragem în ''mama și copilul''. Pe mine mă strigă Sperilă, băăă, să pui cătarea la 2, eu mă întorc nedumerit și toți se aruncă disperați la pământ, în frunte cu Sperilă. Ridică arma, mistrețule, că ne omori pe toți! Am ridicat pușcociul și îl văd pe Sperilă cum aleargă la mine mâncând pământul. Se uită la armă, se uită și la mine contemplativ și reglează niște chestii, el știe ce.



   Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușcociul lângă mine, frumos, pe iarbă, să se odihnească.
După ce au terminat toți, vine Sperilă să vadă țintele cu ochii lui, apoi îmi cere cartușele. Le caut prin iarbă și îi dau două. Unde sunt restul, zice. Păi nu le-am tras, că am doborât țintele. Se uită el în încărcător, gloanțele erau acolo. Se închină cu o mână iar cu alta le pune într-o pungă. Îmi ia și arma și mi-o dă pe a lui, că cică a mea trage mai bine! 
Asta înseamnă să lași pușca dracului în rastel, să stea liniștită acolo, plină de păianjeni și să n-o tot freci zilnic, cu tot felul de uleiuri și unsori!

                                                     III
   
   La Unitate ne ia doctorul în primire, că de ce îl ținem pe Bizi de 3 săptămâni?! Are gripă, spun. Are o p....! Mâine să-i dați drumul! A doua zi, Bizi era tot acolo, că jucasem fotbal seara și își rupsese un picior. Jucam fotbal doi cu doi pe coridor iar ușile erau porți și dăi și rupe, că nu puteai să driblezi în spațiul ăla mic cu mingea de handbal, așa că trăgeai în pereți, în tavan și unde nimereai. Am spart nu știu câte becuri și geamuri iar tavanul era ''tapetat'' cu sute de forme sferice, că s-a uitat odată doctorul ca Gânditorul de la Hamangia și nu a înțeles nimic! Zice, să zugrăvim neapărat la primăvară, ce p... mă-sii s-o fi întâmplat?!

Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alergătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.


                                                        IV

   Aveam câțiva ofițeri ciudați. Ne trezim cu unul pe la 11 seara când ascultam AC/DC la maxim cu sticla de coniac pe masă. Nu știu cum intrase, că era cheia la mine. Omul ne zâmbea amabil dar noi înghețasem în bocanci. Zice blând, eu când sunt de serviciu dorm în patul doctorului.
Ne uităm unul la altul, care pat, ăla de consultații? Mă rog, îi așezăm noi acolo o pernă, ii dăm și o pătură, își pune ăla tacticos halatul alb, boneta și stetoscopul după gât, noi ne crucim dar îl lăsăm în plata lui. Ne roagă să-l trezim până să vină doctorul...Foarte bine, fiecare cu damblaua lui.

                                                          V
   

   Eu mă duc în cabinetul dentar să compun cu Bizi câteva piese de neuitat, cum ar fi ''Sfioasa Andromaca'' și ''Unde mă duci, bestie!'' și pe la 2 noaptea bate cineva violent în geam de ne-a sărit inima din loc și sticla din mână. Arată-te la fereastră, tună vocea, zgâlțâind balamalele! Eu îi spun lui Bizi să deschidă el, că era singurul treaz și asta face. Ce sunt urletele alea, întreabă OSU, că el era. Ne pregătim pentru un cenaclu literar-artistic, e spontan Bizi. Ce cenaclu, bă, cu zbieretele astea?! Sunteți nebuni?! A plecat apoi să colinde și pe la alții, în timp ce Bizi a stins lumina și a început să cânte un bluzan, acompaniindu-se la chitară: 

''Prin câmpia cea eternă, 
Trece Shakespeare c-o cisternă!''





23 septembrie 2019

Sindromul (11)


   Bărbatul se întoarse acasă târziu în noapte, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și celorlalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.
Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era parțial distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.


Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.



   Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința.
Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și, vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!


Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.


   După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.


   Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.

Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.

Sindromul îi revenise.