18 mai 2019

Sindromul (4)

 
Am aterizat la Mumbai, la Jocurile Olimpice organizate în India!
Nu mă întrebați nimic în legătură cu asta pentru că e doar un nenorocit de vis.

   În studioul de la o televiziune românească, un rârâit discuta aprins despre rezultatul meciului de snooker Anglia - India. Snooker-ul, sport olimpic? E posibil orice. În fine, eu nu eram tocmai în studioul televiziunii ci undeva pe hol, așa că nu am idee cine erau invitații. L-am văzut însă pe Hagi, care deși era pe hol, ca și mine, făcea comentarii în legătură cu rezultatul, strigându-le celor dinăuntru. 
- Bate Selby cu 4-0 și egalează situația.
Să egaleze? Dar cine câștigase primul meci, Advani, Mehta, Brahmaputra, Kama Sutra, Dr. Bombay? Și mai ales, cu cine?


   În următoarea secvență mă aflam chiar în sala unde se disputa meciul dintre Mark Selby și un tânăr indian, cam paralel cu sportul ăsta. Nu-l lăsa în pace pe Selby, ba îi punea mâna pe tac, ba se interpunea între bile. L-am văzut pe Selby concentrat dar asta nu l-a oprit să-l plesnească pe ăla mic după ceaf
ă de câteva ori. A fost 4-0 fără istoric iar eu asistam într-un scaun cu rotile, din nu știu ce motive, pentru că nu aveam nici pe dracu.

Mai târziu mi-am dat seama că văzusem aseară un episod din Mom (scaunul cu rotile) și citisem în cursul zilei că în rețeaua UPC s-a introdus în grilă un nou canal de filme indiene! Foarte frumos!

   Selby tocmai terminase meciul și nota conștiincios într-un caiet scorul final și asta pentru că n-am văzut picior de arbitru pe-acolo. Proastă organizare, zic, bine că nu se aude și niște muzică indiană dar îmi dau seama că n-aș putea avea un vis în care să mă torturez singur! Sau se poate?

Cât despre meci, cum să emită pretenții Indiile de Est în fața Regatului Unit? Acolo câinii latră și acum cu accent britanic!


   Eram chiar lângă masă și mi s-a părut ciudat că Mark nu era tocmai bărbatul acela frumușel, cu ochi languroși, albaștri precum cerul senin, ca un star de cinema, ba era chiar urâțel, cu nasul neașteptat de mare și fața suptă. Când a trecut pe lângă mine am dat să-l ating și mi-a zâmbit amabil și chiar afectuos dar asta probabil pentru că eram în nenorocitul ăla de scaun cu rotile și așa mai departe. Și în visul ăsta nu-mi ieșea pe gură nicio boabă de engleză inteligibilă și acum, pe bune, în realitate chiar vorbesc binișor engleza, cam ca Iliescu, cu accent rusesc! :)

Am zis un ''Congratulation'' neinteligibil și am zâmbit intimidat, Selby m-a bătut pe umăr prietenos și s-a dus la treaba lui cu nasul ăla lung iar eu am plecat până spre ieșire, unde m-am ridicat de pe scaun schițând câțiva pași de rock'n'roll și am stat o clipă să mă gândesc cam cine ar putea juca în decisiv, pentru că la jocurile de snooker inter-țări participă câte doi sportivi, de obicei Anglia a fost mai mereu reprezentată de Barry Hawkins și Judd Trump, proaspătul campion mondial și preferatul meu și urma meciul decisiv de dublu.

Acum întru puțin în realitate, înaintea finalei de la Campionatul Mondial de anul acesta cu Higgins am pronosticat 18 la 10, știam că după finala pierdută acum 10 ani (pe care am urmărit-o cu sufletul la gură), Judd Trump îl va snopi acum în bătaie pe John! A fost chiar și mai rău, 18-9 și îmi pare rău că n-am scris nicăieri înainte dar credeți-mă pe cuvânt, am o foaie de hârtie pe care am notat scorul cu o zi înainte și soția poate să confirme! 


   N-am mai rămas să mă dumiresc cine va mai juca pentru că m-a trezit nenorocitul de telefon cu o alertă de furtună! Am deschis ochii și după ceva timp am auzit cerul bolborosind și un fulger ramificat a luminat camera, urmat imediat de o bășină anemică care m-a trezit definitiv. Fir-ați ai dracului de roboți, astăzi și mâine dar, cu aplicațiile voastre cu tot! Ce mă făceam fără alertă! 
Mă gândesc că atunci când va apărea inteligența artificială, toți vom face întocmai tot ce ne zice robotul: du-te și mănâncă, mergi în parc să alergi 30 de minute, du-te și te cacă! 

O să scot aplicațiile astea detestabile, ticăloase și mizerabile care îmi fac viața amară, una câte una, până o să fiu lăsat în pace, să visez și eu liniștit.

14 aprilie 2019

Sindromul (3)

   


   Eram în excursie pe un oraș plutitor imens, undeva în largul coastelor New-York-ului. Tricou bleu-ciel, pantaloni scurți albi, adidași asortați și ochelari de soare ultimul răcnet.

   Din elicopter se vedea că este așezat pe mai multe niveluri, exact ca vasele alea albe imense cu foarte multe etaje care fac croaziere, numai că în vârf se afla un oraș în toată regula, cu zgârie-nori și tot felul de ansambluri arhitectonice futuriste. Semăna mai degrabă cu o navă spațială imensă, care se deplasa încet, foarte încet pe apa fără valuri.
N-am văzut așa ceva nici în filmele SF, nici n-am citit în vreo carte, dar sigur nu sunt primul care își imaginează (visează) așa ceva.

   Chiar mă gândeam dacă orașul ăsta plutitor se aventurează ocazional și către Atlantic într-o escapadă, deși, îmi spuneam eu în gând, ar fi cam riscant. 
În fine, aveam un apartament extravagant imens, cu pereții din marmură și sticlă și mă pomenesc cu o echipă de zugravi și mă gândesc de ce dracu, eu, ca turist de lux, mi-aș renova apartamentul, care-i treaba mea? Plus, mă gândeam că o să mă mănânce ăștia de bani, nu că aș fi zgârcit dar parcă o rupeau bine pe românește. Unul mă întreabă într-o rom-engleză aproximativă dacă am prin casă niște ''pești'' de pungi din plastic. Zic, ce-i aia? Poate pungi din plastic sau mai bine prelate să pună pe jos ca să nu sară vopseaua, varul sau cu ce dracu dau ei. Mă apuc să caut prin niște sertare și dau de câteva sacoșe de hârtie. 
În timpul ăsta apare o doamnă cu un aparat foto, exact ca pe litoral, doar că nu avea un palmier gonflabil, baloane și o maimuță pentru că era decor natural suficient peste tot, că erau în ghivece, că erau în pământ, palmierii ăștia, nu știu ce să vă spun. 
Cerul albastru, marea albastră, flori roșii peste tot, vegetație verde luxuriantă, totul de un strălucitor intens, că visul era tehnicolor și full hd, am uitat să menționez, pe alocuri 4K. O iau pe nevastă vesel pe după gât să facem poze, că nu știu cum se întâmplă dar în toate visele sunt cu nevasta....nu tu Jessica sau tipele alea de la Victoria Secret, nu tată, nevasta peste tot, să cotrobăie ea în visele mele personale! (Asta mi se trage de la austeritatea rigidă a mamei, că nu mergeam nici la veceu fără bilet de voie! Nevasta e genul opus, chiar prea de treabă dar nu e bine să-ți forțezi norocul!)

Mă apuc să zâmbesc ca un prost deși aia încă nu pregătise aparatul și deja mă gândeam că o să ies nașpa în poze, că așa ies eu întotdeauna, cam urâțel, nu sunt fotogenic. Când eram mai mic l-am și întrebat pe tata, de ce ies eu așa în poze și mi-a răspuns că "ies cum sunt!" Ei pe naiba, dar nu așa arăt eu în realitate...Nu apare mimica feței, sclipirile mele, nimic-nimic, doar o față imobilă, ca în tablourile ălora de la nunți atârnate pe perete deasupra patului conjugal.

   Insula asta plutitoare ar putea să țină pe ea o țară întreagă, orașe întregi așezate pe etaje, iar în vârf o splendoare de clădiri, înalte, care aminteau de Singapore si era la fel de cald. Curgeau apele pe mine, ca Dunărea la Drencova dar era și o briză corespunzătoare.

   Facem câteva poze cu zâmbetul meu artificial înghețat pe mutră și mă întreabă femeia aia cum mă cheamă, ca să mă treacă la catastif. Îi spun eu numele dar nu și adresa. La ce apartament stăm, nu îmi amintesc, o întreb pe nevastă dar și ea se uită la mine, de parcă  s-ar uita pe geam. Zic, nu știu exact dar ne întâlnim tot aici, când sunt gata, întreb? Vineri! Și azi ce e? Marți. Aha, deci peste 3 zile tot aici pe la ora 9, cel devreme. Bine, dar uit să întreb cât mă costă că sigur aici totul e scump, că e luxul de pe lume, am băut ieri un martini și doar măslina a costat cât leafa pe o săptămână. În fine, pleacă asta și rămân cu zugravii, care numai de lucru nu aveau chef, ba îmi cer și niște tescovină. Ia mai dă-i dracu și hai să facem o tură cu elicopterul.
Când să mă urc pe scară o văd pe tipa cu pozele, și parcă am uitat și bruma de engleză pe care o știam. Hau maci...foto...dolars și așa mai departe?!
 Fiftin, zice ea prompt. Hopa, cam scump. Pe bucată? Da, mă calicule...îmi zice pe românește și abia acum observ că e bronzată bine. Mă mai gândesc eu, mă scarpin în cap, zic, e bine. Păi cum să nu fie bine, ''fiftin e chiar ieftin'', un adevărat chilipir!

   Dăm o tură cu elicopterul, roșu ca o jucărie nichelată. Frumos domnule, ce-au făcut ăștia chiar în golf. Se vede New York-ul în depărtare, prin cerul senin fără pic de nor, iar jos e insula plutitoare, cu blocuri înalte, parcuri verzi, amfiteatre, piscine albastre, chiar și câteva biserici albe izolate. Mă gândesc că sunt biserici pentru toate cultele si zăresc câteva catedrale pentru turiști dar aici nu seamănă nimic cu vulgarul Las Vegas, nu e nimic chici, totul pare din viitorul îndepărtat. Mă gândesc dacă or fi și cimitire, le caut din priviri dar îmi dau seama că sunt tâmpit, ce dracu să caute aici, e un oraș de agrement, ce-mi veni? Dacă se apucă vreunul să crape p-aici îl duc ăștia unde trebuie, asta să fie marea lui problemă, să se vadă omul mort că se rezolvă...

Voi ați văzut vise care să aibă sfârșit? Eu, nu prea, de obicei te trezește ceva.


Apropo de Victoria Secret, nu am văzut picătură de fată pe nicăieri, probabil că o să am un vis cu Jessica când o să mă prăbușesc cu un avion, în drum spre o destinație exotică și cu zero supraviețuitori, nenorocitul de mine!



Bate cineva la ușă? Jess?


04 aprilie 2019

Sindromul (2)


   Uite hal de vis! 

   Eram cu nevasta în zona Cinema Tineretului ca să cumpărăm bilete la teatru, chiar pentru seara asta. Știu că acolo nu mai e cinema ci o cârciumă dar visul e vis. În fața teatrului erau o grămadă de actori îmbrăcați în călugări, cu pancarte în mână, care discutau aprins. L-am recunoscut pe Victor Rebengiuc dar nu auzeam ce spune. Gesticula intens, tulburat.

Mi-am dat seama că aveam mâinile ocupate, căram câte două sacoșe fiecare, cu diverse cumpărături de la supermarket. Soția îmi spune, du-te tu să iei bilete și eu rămân cu sacoșele aici. Asta și fac, merg la casa de bilete. Cer două bilete pentru spectacolul de azi. Casiera pare contrariată, nu vezi dom'le că țara arde și dumneata vii la teatru?! Nici nu se știe dacă se va mai ține reprezentația. 
- Nu știu nimic, zic eu, bătând în retragere, aș putea să mă întorc deseară, înaintea spectacolului, mai găsesc bilete? 
- Ba bine că nu, îmi răspunde țâfnoasă. 
- Și dacă nu se mai joacă, întreb timid? 
- Înseamnă că i-a împușcat p-ăștia, îți dăm banii înapoi!

Ies afară buimac. Actorii s-au încolonat, așa, îmbrăcați în călugări și au plecat spre Piață. Văd că lângă nevastă s-a postat un milițian. Ce s-a întâmplat, întreb politicos?
Milițianul mă ia tare.
- Tovarășe, trebuie să plătiți ce-aveți în sacoșe! 
- Păi am plătit la supermarket, am și bonul fiscal! 
- Nu contează, mai plătiți o dată! 
- Cum să mai plătesc o dată, de ce
- Vrei să te duc la secție, mă, stai să chem duba. 
Soția începuse să scoată produsele și să le înșire pe o masă, unde era o tovarășă care semăna suspect cu tanti Leana. Asta a început să le socotească, că avea o casă de marcaj improvizată chiar acolo, afară, pe trotuarul mizerabil și a dat deoparte două conserve cu ton. 
- Ce faceți cu alea, zic eu alarmat. 
- Se confiscă, e marfă ilegală. 
- Dar le-am plătit, am bonul chiar aici, protestez eu. 
- Nu este de la noi, e de afară, se confiscă
Scot banii din portofel și plătesc. Observ în trecere că pe bancnote e chipul analfabetei ăleia.
- Ce dracu, domnule, iar am ajuns în nebunia asta de...coșmar?!
- Ai grijă ce spui, ce scrii, ce faci, că trimitem duba! Ești pe LISTĂ, paștele **** de roacăr drogat, mă nenorocitule, zbiară el rânjind sinistru cu fața desfigurată!


M-am trezit lac de sudoare. Mi-e frică, încă tremur. Unde naiba sunt?



Stau rezemat pe o bancă într-un parc. 
E liniște. 
Nimeni in jur. 
E destul de cald, soarele e chiar deasupra mea, se zărește printre crengile cireșului înflorit. 
Tableta e alături, telefonul și borseta odihnesc mai încolo. 
Mă uit în jur, flori. Culori. 
Sunt acasă! Nu e o pictură de Van Gogh, sunt la Gradina Botanică.
Măcar până la următorul vis...


29 martie 2019

Sindromul (1)

"Sindromul'' e un titlu incomplet, o să revin cu afurisitul de cuvânt lipsă mai târziu. "Sindromul curului" sau ce mi-o trece prin cap la momentul respectiv.


   Stau pe Faleza Dunării, tolănit, îmbrăcat și încălțat regulamentar, pe un șezlong comod și meditez la filosofia sindromului meu. Că e neobișnuit să mă bântuie chiar și acum. 
Hai să lămurim problema de la început, ca să nu vă mai țin în joc de glezne: visez urât, dom'le, sau visez neașteptat de urât...

Adică, tocmai eu, care am fost transferat din iad ceva mai sus, cum spunea amicul Toma. 
De fapt el spunea exact invers, uite c-am găsit textul, hai să fiu corect: ''Dar ce vă mirați, eu sunt Mefisto... Adică dracul. Nu știu dacă vă mai amintiți dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.
Nu știți ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut... Cum face unul vreo prostie gata și scuza. Nu e el de vină săracul, dracul l-a pus. Eu? Eu, nu știu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Și nu știu atunci de ce mă amestecă pe mine.''

Text: Dan Mihăescu și Grigore Pop



   Visele astea vin permanent. Noaptea, ziua, seara, dimineața. Când încerc să mă odihnesc, nu mă lasă. Vorba cântecului: ''Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc'', că n-au găsit altă rimă! Ba da, uite aici, 3rei Sud Est! 😄

Mai devreme am ațipit puțin, mângâiat de razele călduțe și hop, l-am visat pe ''Cap de menghină'', un vecin de-al meu, care îmi transmitea voios peste gard, în trecere spre cârciuma "La măgarul tăvălit", că s-au scumpit iar gazele și curentul! Avea un fel de exuberanță tembelă, de parcă ar fi trebuit să ne bucurăm în grup și individual pentru grija permanentă a ălora pentru bolile cardiovasculare cardiace de inimă provocate populației.
M-a uimit faptul că avea moaca urâtă a ăluia știrb și cu mustață rară...da' ce mai contează...vise...m-am trezit ca mușcat de șarpe, cu inima bubuind.


Am luat cartea de lângă mine, ''Marele Plan'' a micuțului Stephen Hawking și am dat fix la pagina 189, că așa fac eu, țin minte pe de rost paginile. Citesc: ''Cel mai de neînțeles lucru în privința universului este că poate fi înțeles. Albert Einstein'' 
Foarte bine, prietene, felicitări, zic în gând și trag cu ochiul la bateria tabletei, 57%.


Ia să iau eu o înghețată pe băț. Din aia, jumătate ciocolată și jumătate vanilie.
Mă uit la ea cu poftă mare: vanilia are o culoarea care îmi place, am și un tricou așa, îl port pe-acasă, uneori dorm cu el. 
De cacao sunt sătul.



Mă uit cum trece apa, vorba ăluia din nu știu ce carte, care spunea că ''stătea pe marginea unui râu și-și privea viața curgând!'' Mă gândesc că dacă aș face o bărcuță din hârtie și i-aș da drumul pe Dunăre s-ar duce drept acolo, cu puțin ghinion. Sau dacă aș cădea eu leșinat în apă, m-aș trezi după ceva timp în gheara aia cu trei degete, care-i spune deltă! M-ar pescui vreun lipovean și m-ar băga în ciorbă la ceaun, pe post de șalău, cu mămăliguță. E foarte probabil să-mi scoată și icrele!


Uite o barcă cu motor, de culoare roșie, care trage după ea un cetățean pe schiuri. Îi mai trebuie să țină în mână un steag de aceeași culoare cu barca, ''sângele clasei muncitoare exploatate''...
Sunt și iahturi și caiace și un vaporaș care se tot fâțâie de colo-colo. E bine că nimeni nu deranjează, totul se desfășoară ca într-o muzică ambientală de Brian Eno.


   ''Cap de menghină'' ăsta a avut o poveste dramatică. A venit la oraș, tânăr și entuziast, a luat o casă pe care a renovat-o, a pus viță-de-vie la intrare, câțiva pomi fructiferi și flori de piatră și s-a angajat la o uzină ca sudor, a găsit o țărăncuță de-a lui, un pisic de femeie și a turnat repede trei copii, să nu-i ia altul înainte, doi băieți și o fată. După disponibilizările din anii '90, l-au găsit spânzurat de o grindă, nevasta și-a pus mălai în cap și s-a mutat la bloc, într-o gheenă de gunoi cu un boschetar, fata a devenit prostituată iar băieții, unul a dispărut subit și gurile rele spun că ar fi îngropat în grădină chiar de tac-su iar celălalt a ajuns la pușcărie pentru furt din camioane. Da.

Au mai rămas doar florile de piatră...


                                               II

   Eu am o problemă cu mâinile. Adică nu pot să merg undeva fără să car ceva după mine, o servietă, o geantă, un geamantan, ceva. În ultimul timp purtam o borsetă, în care țineam actele și banii. Actele, adică buletinul. Să nu mă oprească cineva. Tata a pățit-o cu buletinul. A pățit-o rău. S-a întâlnit într-o zi cu un fost coleg de școală, ajuns milițian și din vorbă-n vorbă, ăsta îi cere buletinul. Tata râde. Ăsta se enervează și se înroșește la față. Buletinul, cere el cu o mutră ca de conopidă stricată. Tata îl dă și nu are trecută grupa sanguină! Hopa, amendă! 50 de lei! Păi nu ți-e rușine, mă, să te deplasezi prin municipiul orașului în halul ăsta? Tata tace și plătește pe loc, ia chitanța și pleacă. Are o funcție respectată. Probabil de acolo i s-a tras, invidia e o îndeletnicire străveche.

După o săptămână-două iar se întâlnește cu plotoneru, colegul de clasă, iar buletinul la control, iar amendă. Și tot așa până când taică-miu a dat un telefon unde trebuie și caraliu l-a lăsat în pace dar grupa sanguină tot nu și-a pus-o.


Acum am scăpat de borsetă. Trebuia s-o țin cu degetele peste fermoare, de frica hoților. Arătătorul pe mijloc, degetul mare pe buzunarul din stânga și inelarul pe cel din dreapta. Vigilent ca iepurele încolțit.

Aici car doar telefonul și uneori tableta. Banii, cardurile plus buletinul (că mă enervează să spun Cartea de identitate) le țin în buzunar. La sacou, la geacă sau ce dracu mai port eu pe mine, că uite cum mă enervez degeaba, mi-am adus aminte când i-a furat geanta de pe umăr mamei la Buzău în gară și l-am alergat pe hoț prin niște noroaie ca din Pleistocen, și culmea, tot hoțul striga câîținea gura ''uite hoțu!'', așa, la derută. Am recuperat geanta cu prețul unui ochi vânăt și o buză spartă, că nimic nu era ușor pe lumea ailaltă. 

Mai bine să mai moțăi un pic și vorbim mai târziu.

18 august 2018

Insultanul Racnea

   În Piață focul ardea mocnit și jarul arunca săgeți otrăvite. Perfidului Racnea nu-i reușise complotul deși arsese holdele, otrăvise fântânile, omorâse porcii și făcuse praf economia.


În jur era o liniște sinistră, ca după cutremur. Nici vântul nu adia, doar el scăpă unul.

Rezemat de roata tractorului, mesteca tutun de proastă calitate și privea încruntat printre sprâncenele stufoase. Involuntar, își arse cu sete o palmă peste față, vrând să prindă un țânțar.

Blestemă în gând poporația cu diaspora lui cu tot și destupă fără grabă o sticlă de vermut la kil. Singura lui reacție notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scârba peste piața pustie.

 
   Decuseară dezgropase securea războiului, datorită unei manifestații pașnice inițiate de către dregătoarea Diaspora, cea dornică de libertate și democrație, contra penalilor: sierbitori, odalisce și eunuci. În timp ce ai noștri se înarmaseră cu încredere și răbdare, dușmanul se pregătise temeinic, de război. Lunetiștii pizmași înconjuraseră piața belicos și își beleau ochii prin rozeta prizmei iar jandarmii cu câini călare (pe cai) primiseră armament modern, sulițe și arc cu săgeți.
Infiltrații, de altfel oameni serioși, cu grad de colonel, aruncau dezinformări mieroase prin mulțime iar tablagii aruncau chipurile cu peturi tot în ai lor.

   Atacul începu brusc și viză punctele cele mai primejdioase, femeile și copiii. Gazele cu Zyklon B întunecase văzduhul iar grenadele răpăiau ca grindina, mușcând din carne de om. Peste 450 de suflete căzură instantaneu iar o mare parte s-au refugiat pe străzile din jur. Bestiile au asmuțit câinii și au tăbărât cu picioarele pe conaționali, lovindu-i cu bocancii în stomac, snopind în bătaie democrația.




Lucrurile s-au lămurit relativ repede iar lumea a început să plece către casele lor. Cele de aici sau de acolo.

Acum, nu a mai rămas decât brava oaste de mercenari, rânjind satisfăcută. Manelele lor răsunau în toată piața iar ei au behăit până în noapte târziu, când s-a luat lumina. Atunci s-au dus în calea lor fiecare, ca să se apuce de...treabă, să își bată nevestele, copiii si mamele.

Fiecare tabără și-a numărat morții, răniții și colateralii.

O democrație siluită și-atât.

12 mai 2018

Eurovision




România a ratat calificarea în finala Eurovision!

Un oficial TVR #sieusuntcapdeoaie a declarat: „Sigur că da, acum sunteți mulți șmecheri, cu comentarii răutăcioase, că de...așa ne e felul. Eu nu pot decât să felicit trupa The Humans și să le spun să nu fie triști, au fost cei mai buni! Nu-i corect, dar n-avem ce-i face...Vă mulțumim oameni buni, The Humans, voi sunteți eroii noștri naționali, românii v-au ales pentru această melodie superbă!“

Pe de altă parte, un grup de feisbuci
ști spun că TVR a distrus participarea României, deoarece  au înghesuit o grămadă de manechine sinistre din plastic negru cu măști albe, de parcă era înmormântare. Dansatorii au avut izmene supradimensionate iar pe solista vocală care a cântat, cică au îmbrăcat-o prea mult...


TVR acuză: Pe parcursul celor 15 minute alocate sesiunii de vot, numeroși români din străinătate au reclamat defecțiuni tehnice la sistemul telefonic, precum și la cardul de sănătate. Astfel, TVR acuză faptul că în Germania telefoanele românilor aveau ton de ocupat și tastatura blocată iar în Italia, trei rețele de telefonie emiteau radiații de 884 MHz pentru a zăpăci votanții. Nici în Costa Rica și Madagascar telefoanele românilor nu au funcționat din cauza brizei.

Mihai Trăistariu, torneroul muzicii românești, cel mai prolific reprezentant al României la Eurovision (locul 4 în 2006), are câteva observații pertinente în ziarul Adevărul de ieri: „Cum să te duci cu...nimic?  Și unde e refrenul? Piesei îi lipsește un refren...fredonabil. Ce e așa greu să găsești o idee? Asta se întâmplă când nu câștigi pe bune, Dumnezeu e sus și vede!''

Compozitorul Horia Moculescu (81 de ani) a declarat pentru Click!: “Nu solistul contează, ci melodia. Trebuie să aibă o piesă foarte bună, o cântăreață foarte bună și foarte bine gândit show-ul. Să fie cu imagine, să fie cu șocuri. După piesa norvegienilor, am venit noi, cuminți, molâi, așa ca la psiholog!''


Pe scurt, un grup numit ''The Humans'' intră pe scenă, cu o solistă care cântă plângăcios. Nimeni nu observă nimic deosebit până când apar doi vlăjgani, îmbrăcați în izmene albe din cap până în picioare, cu măști la ceafă. Unul parcă vrea să-i sucească gâtul, dar nu-ți dai seama dacă e o agresiune sau o mângâiere drăgăstoasă. Cântecul continuă cu o coregrafie care pare exersată, dar nu gândită. Pe neașteptate, apar 25 de manechine sinistre care stau țepene și imobile, așa cum le e obiceiul. Cei doi bărbați în alb își iau mâinile de pe femeie. Aceasta începe imediat să răcnească. Coregrafia e chiar mai rea decât melodia. Chitarele încep în forță, viguroase dar se înmoaie repede. Cântecul ''Goodbye” își ia la revedere de la finala de sâmbătă. Spre deosebire, trupa DoReDoS din Moldova a avut ''My Lucky Day!“
La anul se zvonește că vom da lovitura cu trupa ''The Homos!''



Melodia poate fi văzută aici
27 martie 2018

Simona

   

   Simona Halep a fost amendată de organizatorii turneului de la Miami cu 2500 de dolari după ce a făcut o criză nervoasă de nervi în timpul meciului cu Océane Dodin. Totul s-a petrecut în setul decisiv, la scorul de 2-4, când un arbitru de linie a scos limba la ea. Mai mult chiar, însăși "lucky loser-a aia", că franțuzoaică nu pot să-i zic, a scos, pe când servea cu mingii moi chiar din șortul personal, o poză nud cu Naomi Osaka, ca s-o destabilizeze complet și rezultatul s-a văzut imediat. Simona a călcat strâmb cu piciorul drept și a căzut într-un șpagat foarte apreciat de spectatori, din fericire fără urmări, apoi a început să dea cu racheta de pământ temeinic, după care a jucat-o între picioare până a făcut-o praf. De neînțeles a fost reacția arbitrului de scaun, care i-a adresat cuvinte buruienoase greu de reprodus și un avertisment verbal. Ce să le ceri țăranilor din Key Bicayne, Florida-gară?


    Tenismena noastră a luptat eroic in continuare, deși avea dureri crunte la glezne plus cârcei la gambe, mușchiul croitorului și cei trei fesieri și a egalat la 4. Oceanica Dodin, fina președintelui Macrou, care dădea în gropi de talentată ce era, în timp ce îi săpa groapa alteia, cu un picior în groapă, a avut o ieșire nervoasă la vestiare și a mușcat cu sălbăticie din telefon după care a dat cu el de pereți și s-a ușurat.




   În final, Simona a fost mai vioaie plus mentalul îmbunătățit și după ce a primit de două ori îngrijiri la gât și o rachetă nouă în mână, a zdrobit-o pe francofona nevrozată cu 7-5! Pa și la revedere, au revoir chérie! După meci, mâncătoarea de melci a declarat dezgustată: "Mă las de tenis, m-am luptat tot timpul cu serviciul meu de rahat și tot nu mi-a ieșit!"


20 martie 2018

Sindromul (7)

    

   Am avut un vis teribil de realist cum n-am mai avut demult. Este adevărat, am reușit să dorm după mai multă vreme o noapte întreagă iar pe la 6 dimineața l-am visat pe Jon Anderson.

Avusese un concert în oraș la care participasem cu entuziasm și l-am invitat acasă, nu știu ce naiba a fost în capul meu. Locuiam la vechea casă, în formatul din anii '70-'90, adică cu o curte mică de 200mp, fără cealaltă casă și fără grădina de trandafiri.

Am stat afară la o masă și era ger, era iarnă și era zăpadă. Jon avea un palton negru, subțire și elegant. Era tânăr, blond și amabil. Eram tânăr și eu. I-am spus cu accentul meu teribil că parcă suntem în Siberia dar cred că a înțeles că...suntem în Siberia. M-am scuzat pentru engleza mea deși părea că mă înțelege cu ușurință și i-am explicat că acum încerc să mă perfecționez cu...Duolingo. Știa despre acest serviciu și a fost de acord că e un program bun. Prin curte erau mai mulți muncitori care nu știu ce făceau și Jon era afectat că nu au niște cizme călduroase pe gerul ăsta.

A fredonat un cântecel, cred că "Show me" și i-am ținut isonul pentru că știam versurile dar mai în surdină, cu respect de fan devotat....

"Show me the man who is lost în the forces of love, 
Show me the man who's sad dreams just won't fade away,
Show me the doors where I don't understand what it is..." 

     Mă gândeam să gătesc ceva și am făcut friptură cu garnitură de cartofi prăjiți. L-am invitat la masă : "It's one o'clock and time for lunch, tam-di-dam-di-dam" cum cânta bine dispus Peter Gabriel pe a două melodie din Selling England by the Pound și mi s-a părut că zâmbește. A recunoscut că îi e " hungry as a hunter". Mi-am adus aminte că e vegetarian și i-am atras atenția cu teamă în suflet că avem carne dar mi-a răspuns că uneori, în situații speciale mănâncă puțină "beef". M-am mai liniștit iar în drum spre bucătărie m-a fulgerat un alt gând. Când fuseseră prin '94 la București se zvonise în presa de scandal că ținuseră morțiș să aibă tacâmuri de argint, de parcă ar fi fost o cerere "regală" și i-am atras atenția cu teamă că avem furculițe din inox. M-a liniștit zâmbind, spunându-mi că stomacul nu va afla de acest mic amănunt.

    Dintr-o dată, ușile erau deschise, era frig și zăpadă înăuntru, la masă erau și acei muncitori, plini de noroi pe hainele jerpelite, cu gleznele învinețite de frig. Maică-mea era prezentă ca o nălucă, nu avea nicio reacție, era un simplu element de decor și poate că era mai bine așa, doar eram în visul meu. Jon s-a așezat liniștit unde i-am indicat și a început să mănânce. Habar n-am ce era în farfurie, acum parcă era o tocană, în fine, nu mai contează...

Mă gândeam să-i arăt casetele audio sau cele VHS, cu Yes, mai târziu dar mi-am amintit că sunt niște fake-uri contrafăcute, asta ca să fac un pleonasm englez-român. 
I-am spus că sunt fan Yes și m-a întrebat vizibil încântat: Unde? Chiar așa, unde? M-am explicat dezumflat că așa, în general, ei sunt nr 1 pentru gusturile mele în materie de muzică. Am regretat că Andrei nu era acasă, ar fi putut comunica cu ușurință dar, ca și în realitate, era la Viena, deci e bine de știut că visul meu păstra totuși un echilibru. Mi-a trecut prin minte și colecția audio de pe calculator plus cele 14 concerte video DVD dar mi-am dat seama rușinat că nu va înțelege că pe aceste tărâmuri nu e ușor să îți permiți cumpărături de pe Amazon prea des. Am oftat și am continuat să mănânc.

La un moment dat mi-a șoptit că ar vrea să facă o mică donație și mi-a întins discret niște bani. Spunea că e pentru oamenii aceia fără cizme, să își cumpere ceva adecvat. Nu știam ce să fac, aveam rețineri, să refuz ar fi fost nepoliticos mai ales că mi-am dat seama că era o sumă de bun simț, nu foarte mare. 
I-am luat și părea mai liniștit. A oftat și el, clătinând din cap și a continuat să mănânce.


    Dimineață l-am căutat pe Google Trend să văd dacă nu cumva a murit, Doamne-ferește, creierul îți joacă uneori niște feste ciudate și vise premonitorii, apoi m-am gândit că poate am murit chiar eu și sunt într-o lume mai bună, în care visele chiar se îndeplinesc, am ascultat și pe la ușă, cu atenție, dar nu se auzea nimic altceva decât ploaia și șuieratul rece al vântului...

...............................................................................

După ce am reascultat versurile cu atenție mi-am dat seama că totuși conexiunile creierului rămân o mare necunoscută...

Show me

Show me the man who is lost în the forces of love
Show me the man who's sad dreams just won't fade away
Show me the doors where I don't understand what it is

I would show you a man who is lonely
I would show you a man who is lost and afraid

Show me the children who remember their own father now
Show me the children who just don't sleep anymore
Show me the days where I don't understand what it is

I would show you a child who is lonely
I would show you a child who is lost and afraid

Everybody seems to loose their sense în what the believe în
Misunderstanding what is true
Any one în love can realize that all you need
Is to be good to yourself
To be good to yourself

Show me a world without life, without hope anymore
Show me the days we've forgotten all the songs that we sing
Today is the day I can see what it's all really for

I would show you a man he would dance for love
I would show you a man he would love to love
I would show you a man he would dance for love!
I would show you a man he would love to love!

I would show you a child who has everything
I would show you a child who has everything
I would show you a child who has everything
I would show you a child who has everythingâ?¦

SONGWRITERS
JON ANDERSON


16 martie 2018

Blue Bloods



   Un clasic în viață, Cornelia, spunea mai demult că sunt unele seriale care nu știu când să se oprească și am constatat acest adevăr chiar eu, după ce...m-am maturizat... Nu o să dau exemple deși sunt numeroase producțiile ținute în viață artificial, la aparate, pentru bucuria fanilor.

Pe de altă parte, nu am fost surprins plăcut de traducerile de pe Netflix, care au acaparat privitorii cinefili în ultima perioadă. Aș spune că pe Subs.ro sunt oameni care ar putea fi puși oricând Director acolo pentru a îndruma o generație viitoare de traducători.

Unele seriale sunt făcute pentru a fi vizionate de către întreaga familie, duminică după-amiază, după o zi perfectă.
Așa este Blue Bloods, unde alături de cei maturi și...foarte maturi, îi întâlnim pe Jack, Sean sau Nicky, pe care îi cunoaștem de mici. Mulți văd acest serial în zilele de week-end, cu întreaga familie, a devenit deja un ritual, un motiv de a se bucura unii de alții după o zi petrecută împreună. În America acest lucru se întâmplă cu regularitate de ceas elvețian, o spun statisticile, probabil și în...Elveția și în multe alte țări, poate și la noi.

Fiecare percepție este în ochii privitorului. Îmi place Blue Bloods pentru că portretizează o fantezie care îmi permite să văd o situație care aș vrea să fi existat, știind că nu a existat niciodată. Este o poveste zgomotoasă și modernă despre o familie imaginară cu un caracter nobil care se confruntă cu o lume dificilă.

Fiecare final te lasă cu rouă pe pleoape și cu încrederea că ziua de luni va fi o nouă provocare pe care o vom birui.

Dar ce știu eu, un simplu vânzător de iluzii...


   Iubesc încă Blue Bloods dar dispariția din serial a Lindei a avut într-adevăr un impact major asupra spectacolului. Îmi dau seama că Amy Carlson a vrut să plece, dar mi-aș fi dorit să nu se întâmple asta. Primele 3 sau 4 episoade ale sezonului 8 par ca și cum ar avea regizori noi care știu prea puțin despre spectacol și despre chimia dintre actori și personaje. În ultimele 3 episoade și-au mai revenit, totuși...

Nicky și Erin parcă au luat-o razna, Jencko e insuportabilă, a devenit slabă ca polițist și irațională, cina tradițională nu mai are niciun farmec iar momentul rugăciunii a devenit nefiresc, de asemenea Whoopi Goldberg are un personaj nesuferit, noul primar este oribil și conflictul săptămânal cu Frank Reagan a devenit agasant pentru spectator. Am citit că unii fani au renunțat la serial din cauza primăriței!


Aș dori să-mi reamintesc personajele așa cum le-am simțit eu.

Tom Selleck nu este perfect dar chiar el citează: "Not perfect doesn't disqualify good as an acceptable cop metric" sau ceva de genul acesta. Îmi plac costumele lui Frank, deși cam vechi, din trei piese, cu acele veste "funky" pe care nu le-am mai văzut de când aveam 20 de ani! Au acea uzură urbană specifică.
Tot ce poartă este impecabil dar în mod sigur el nu a mai făcut cumpărături de câteva decenii. La 72 de ani, arată ceva din vârstă doar la ochi dar ce se întâmplă cu părul lui? E groaznic de "punk" dar să nu uităm că suntem la New York.
M-am tot întrebat cum ar fi arătat fața lui fără mustață sau dacă ar fi experimentat un alt loc de muncă. Ca actor, are o mare diversitate în expresiile sale faciale și limbajul corpului. Strângerea gurii și transformarea în acele grimase de copil la aparatul foto apoi transformarea rapidă într-un bărbat sobru, care încearcă să-și ascundă sentimentele. Este iubitor, curajos și drept. Foarte corect și se străduiește din greu să vină cu răspunsuri confortabile la cele mai dificile probleme ale vieții. Îi place whiskey-ul și este loial credinței sale catolice. Are prieteni buni în interiorul și în rândurile forțelor de poliție pe care le conduce. Frank Reagan este un tată fantezie pe care mulți fii și fiice irlandezo-americane le-ar fi plăcut să-l aibă.
În viața privată a lui Selleck, se pare că el a atribuit multe din aceleași valori de bază tradiționale ca și Frank Reagan. De-a lungul unei lungi cariere, a unei căsnicii de 30 de ani și a implicării în filantropie, Selleck pare a fi o săgeată constantă și un tip foarte non-hollywoodian.

Favoritul multora este desigur Jamie. Atât de "sweet", de "albastru", atât de tânăr și cinstit. Este educat la Harvard, vorbește calm și este mulțumit de postul actual.
Mulți se plâng de lipsa lui de ambiție, că se complace într-un rol minor în cadrul NYPD.

Apoi este Danny, responsabil cu împușcăturile și strigătele, termină orice caz pe varianta scurtă. Este un "nebun" prezentat ca martir, dându-ne clipe de altruism dar și aroganță. Danny ignoră toate regulile dar ghici ce, obține rezultate. Partenera sa, Baez, chiar dacă își pune rujul cu lopata și gogoneaz
ă ochii pentru a exprima ceva, se potrivește cu Danny chiar prin contrastul cu vechiul partener.

Erin este mai mereu încruntată, incapabilă să se relaxeze sau să se bucure de viață. Ar avea nevoie de o schimbare în viața ei și probabil un nou loc de muncă.

Linda este o femeie admirabilă și o balanță pentru Danny dar personajul ei pare să se disipeze acum că a dispărut.

Henry are dinții adevărați? Bătrânul Henry este un polițist care a făcut tot drumul pentru a ajunge Comisar, așa cum a făcut mai apoi și Frank.

Joe nu are niciun defect pentru simplul fapt că a fost mort dintotdeauna.

La Blue Blood este interesant faptul că se poate intui fiecare episod, pentru că urmează același șablon. Cu puțină șansă și eu aș putea deveni un scenarist la acest serial.

1. Orice infracțiune are loc, oriunde în oraș, cazul va cădea întotdeauna în mâinile unui Reagan. Uneori Jamie este polițistul care îi cheamă pe detectivi, caz în care Danny va fi primul care ajunge, fie că infracțiunea a avut loc în Central Park, Brooklyn, Lower East Side sau Upper West Side.

2. Indiferent de natură infracțiunii, Danny este omul cazului - fie că vânează teroriști, oprește rețelele de vânzare copii sau investighează crimele mafioților ruși. El este un om cu o versatilitate de neegalat. Niciun alt detectiv nu se compară cu el: atât de mult este apreciat încât Danny este chemat de către tatăl său pentru o investigație specială deoarece "avem nevoie de cineva în care să avem încredere". Ce, restul NYPD nu e bun?

3. Nu contează conflictele de interese. Este absolut potrivit ca Danny să investigheze amenințările legate de viața tatălui său sau împotriva vieții lui Erin ori că Erin ar trebui să preia în mod obișnuit cazurile pe care Danny le-a investigat.
4. Erorile sunt absolut inevitabile. S-a filmat un joc de cricket pe Central Park în plină iarnă, pe un teren impecabil, iar Erin și un martor au ieșit din Procuratură în haine diferite decât cele pe care le-au purtat în interior.

5. Cina de familie. Nicio cină nu ar trebui să dureze mai mult de două minute înainte ca cineva să devină furios, în timpul discuției. Această discuție trebuie să se refere la un caz etic din acea săptămână. În timp ce discuția progresează, Frank va deveni îngrijorat iar Henry își va aminti cum erau lucrurile pe vremea lui, când și nenorociții de băieți răi știau al dracu ce e rău.

El: "Vrei să trăiești într-un oraș în care avocatul districtual poate să cumpere o băutură pentru procurorul său?
Ea: "În teorie?"
El: "Nu, în cinci minute"!

Pentru mine, Blue Bloods este un serial la fel de necesar ca o cură de vitamine, o infuzie de încredere absolut necesară, este precum insulina pentru un diabetic... Making sure everyone has their butt at dinner on Sunday!, cum spunea Henry. (Asigurați-vă toți că vă aduceți fundurile la cina de duminică!)


Death în Paradise - Sezonul 7



         Acest serial este ca și cum te-ai înfășura într-o pătură însorită în plină iarnă și ger! 

   Drama BBC "Death în Paradise" este antidotul temporar pentru TAS (tulburare afectivă... sezonieră). Locațiile din Guadelupa arată întotdeauna ca și cum ar fi fost rupte de pe coperta unei broșuri de vacanță iar insula fictivă Saint Marie are parte de scenarii gen Agatha Christie cu un inspector...britanic dar cu un final de episod întotdeauna...à la Hercule Poirot!
Este o actualizare a vechii idei Columbo - detectivul sclipitor care gândește periferic și vede lucruri pe care alții nu le observă și are legături directe cu caracterul detectivului Porfiry din "Crimă și pedeapsă" a lui Dostoievski, de acum 150 de ani. 

Dacă te concentrezi suficient, sunt șanse să dezlegi misterul înaintea echipei iar dacă ești pe jumătate adormit vei fi condus frumușel de mânuță prin multitudinea de dovezi. Nu e nevoie decât să îți prepari un cocktail colorat frumos, să îți ridici puțin pantalonii și să lași valurile mici și calde să te mângâie. Peisajul e superb, da, mă refer la DS Florence!



D.I. (Detectiv inspector) este meseria de vis a fiecărui bărbat - șase luni pe o insulă din Caraibe, cu o livrare nesfârșită de rom și o actriță pariziană, pentru companie, care este pe deasupra șarmantă și cântăreață. (Josephine Jobert în rolul ofițerului Florence Cassell, venită în seria a patra.)
Aceasta este suficient de elegantă și franțuzoaică încât să-l facă pe DI Jack Mooney să arate mai încrezător și mai...britanic.

Ardal O'Hanlon nu arată ca cineva venit să se relaxeze pe plajă, și-a luat rolul foarte în serios și a rezolvat primul caz înainte să-și deschidă geamantanele, chiar dacă s-a nimerit ca filmările să aibă loc în mijlocul uraganului Irma, care a devastat în septembrie insulele vecine, Barbuda, St Martin și Anguilla. 

Muzica ska blândă, caleidoscopul tricourilor hawaiiene și cabanele de pe plaja imaculată sunt peste tot.
în loc să se năpustească peste crimele brutale, personajele sunt vesele, setate pentru o insulă tropicală.
Misterele sunt elucidate sistematic, cu umor și răsturnări de situație iar finalul îi prinde cu o băutură în față, la barul lui Katherine.



   Cine nu și-ar dori, atunci când este sub îngheț la domiciliu, să fie vizitat de șopârla Harry pe plajă sau să participe la viața de noapte din Caraibe?
Și, cel mai bine, după ce oprești televizorul, te poți bucura de o bătaie cu zăpadă!