Sindromul (17)

Dorința se simțea ca sufocarea iar iubirea fuma sub vulcan. În prima fază am crezut că am murit. Pe urmă am fost chiar convins de asta. Mai aveam multe de făcut, dar, na, probabil că mi-a sunat nenorocitul ăla de ceas. Mă gândesc cu regret la colecția mea de viniluri - nici măcar n-am apucat să mă laud cu ea pe internet... Și, Doamne, dacă tot m-ai luat, era musai să fie acum? N-ai fi putut să aștepți până la primul infarct oficial? Așa, de principiu? Tocmai când, în sfârșit, îmi permiteam brânza aia scumpă de la Lidl? Sfinte Petre, serios, frățică, nu poți să-mi dai măcar o amânare? Cinșpe ani! Hai, fie, zece - fac și curățenie după mine! Sau, dacă nu, dă și matale măcar o sticlă de Bordeaux!

Sunt întins. Presupun că pe un pat. Oricum, poziția e orizontală - nu că aș putea sta culcat vertical, dar, hei, cine știe? Mă simt ciudat rău: inima îmi zburdă ca un iepure supradozat cu cofeină, dar corpul e lipsit de vlagă ca un cartof fiert. Nu simt durere, nicio jenă fizică. Sunt ca un Porsche clasic cu motorul turat, dar, surpriză, roțile sunt blocate, iar volanul...nici urmă de el. Cine conduce aici?!

   Încerc să deschid ochii, dar totul e în ceață. O ceață albă, ca lumina unui neon obosit, plin de muște pensionare. În jurul meu se foiesc niște momâi albe, dar contururile lor sunt mai neclare decât o fotografie făcută cu un telefon din 2005. Oi fi, dracu’, la spital? N-ar fi prima oară. Oi fi făcut infarct? Nu-mi pot mișca mâinile, sunt amorțite, parcă blocate la spate. Oi fi legat? Am fost răpit? Dar cine, naiba, să mă răpească pe mine, la vârsta mea? Și pentru ce? Să le spun cum se folosește un pick-up?

Nici auzul nu mă ajută prea mult. Parcă am lichid în urechi, iar sunetele se amestecă într-o pastă confuză, ca și cum un surdo-mut ar încerca să cânte la saxofon sub apă. Or fi extratereștrii? Sau, mai rău, oi fi la balamuc? Că așa mă simt, imobilizat din cap până-n picioare. Probabil mi-au dat cămașă de forță și izmene asortate, să fie costumul complet. Ce pot să zic? Mulțumesc pentru atenția la detalii!

Poate sunt în ghips tot, oi fi avut vreun accident, am căzut în cap de la etaj. De unde etaj, că eu stau la parter. Poate am planat din teiul din fața casei și am aterizat cu dinții într-un gard. Simt pielea prea subțire și moale, oi fi ars în vreun incendiu? Ce n-aș da acum pentru un pahar de Bordeaux și un cotlet la grătar cu cartofi prăjiți wedges! Dar nu, sunt prins aici, neputincios, orbit de ceață. Cataractă? Glaucom? Am orbit, naibii? De ce m-au legat așa temeinic? Să nu-mi pun mâna la ochi? Și picioarele de ce sunt imobilizate? Nici fotbaliștii naționalei n-au picioarele așa de imobilizate.

Poate sunt pe masa de operație, iar organele mele sunt expuse ca la o licitație de antichități. Oare mi-au scos și ochii din cap? Deși, cumva, reușesc să zăresc ceva. Un zgâmboi se apropie, cu pași lenți, și-mi șoptește la ureche, dar ce să vezi, nu înțeleg nimic. Nu e o limbă străină, sunt doar sunete care se amestecă într-o ciorbă confuză. Încerc să deschid gura să spun ceva, dar imediat mi-e astupată. Simt un lichid cald curgându-mi pe gât. Ce naiba? Ăștia îmi fac clismă pe gură? E o nouă modă în spitale sau ce?

Hei, mă adoarme cu asta sau mă hrănește? Încerc să scuip, dar lichidul mi se prelinge pe bărbie. Am mai trecut prin asta acum trei ani, în spital, când halucinam tot felul de prostii. Deci… chiar am murit? Nu cred. Nu sunt în rai, pentru că aici sunt torturat regulamentar. Nu sunt nici în iad, pentru că nu miroase a pucioasă. Oi fi stafie? Strigoi? Vampir? Zombi? Sau toate la un loc, un fel de combo paranormal?

Zăresc tăblia patului și încerc să mă ridic. Imediat intru în imponderabilitate. De fapt, cineva mă ridică în brațe. Îi zăresc fața, de un albastru diafan, dar tot nu înțeleg ce spune. Sunt în brațele Domnului? Face El așa gesturi dubioase? Matale ești, Doamne? Sau o fi nenorocitul de anestezist? Primesc ceva silicoane între buze și acum, abia acum realizez că e un biberon și nu mă mir, pentru că remarc că nu am dinți. Sunt la azil? Îngrijitoarea mă ține în brațe și mă hrănește? Ba mi-a dat și un pupic gingaș pe nas, bleah...

Apoi, cu un zâmbet zaharisit de peltea de prune, mi-a pus un deget deasupra buzei superioare și, deodată, hopa-sus, mi-a lăsat un semn ca o gropiță și am uitat tot! Amnezie totală. Nu mai știu cine sunt, unde locuiesc, ce viniluri colecționam… Sunt doar fascinat, Doamne, sunt al dracului de încântat, de-a dreptul copleșit… că mi s-au eliberat mâinile din scutec și am primit o zornăitoare Simply Joy.

Nu-mi amintesc nimic, dar în timp ce strâng zornăitoarea în mâini, undeva, adânc în mine, simt un fior vag, ca o melodie pierdută pe un vinil vechi, o șoaptă care dispare înainte să o prind...

Sindromul (16)

Frigul mușcă din carne de om ca un animal flămând, iar marginea lumii este chiar aici, la capătul căii ferate. Vagoanele ruginite, abandonate de ani buni, stau ca niște schelete metalice, mărturii mute ale unui trecut care nu mai avea sens. În aer plutește un miros greu de ulei ars și disperare, iar cerul, acoperit de nori groși, apasă asupra pământului, sufocând orice urmă de lumină.

Orașul, cândva plin de viață, este acum doar o umbră a ceea ce a fost. Cazărmi părăsite, depozite cu explozibili și clădiri prăbușite formează un peisaj dezolant, ca o rană deschisă care refuză să se vindece. În acest decor sumbru, ecourile războiului încă răsună, ca niște șoapte venite dintr-un trecut ce refuză să moară. Fiecare explozie, fiecare împușcătură lasă o cicatrice adâncă nu doar pe pământ, ci și în sufletele celor care au mai rămas. Sub vagoanele ruginite, se adăpostesc oameni. Nu mai sunt oameni, ci umbre, suflete pierdute care încearcă să supraviețuiască frigului și foamei. Alcoolul, ascuns în cutii de lapte condensat, este singura lor alinare, un elixir amar care le amorțește simțurile și le oferă iluzia de căldură. Dar fiecare înghițitură îi împinge mai adânc în uitare, transformându-i în niște spectre care rătăcesc fără scop printre ruine. Un radio vechi, cu carcasa crăpată, scâncește din când în când o melodie veche, ca dintr-o altă lume. Este balada cu Led Zeppelin, o relicvă a unor vremuri mai bune, care acum sună ca o batjocură, ca o amintire care refuză să fie uitată. Cei care o ascultă nu mai au lacrimi să plângă; doar privesc în gol, pierduți în propriile lor amintiri. La marginea orașului, războiul arde. Nu este doar un război între armate, ci unul între oameni și frig, între foame și disperare. Cei care mai au puterea să lupte o fac cu dinții încleștați, dar majoritatea au cedat deja. Trupurile lor, slăbite și înghețate, sunt doar niște cochilii goale, deși în adâncul fiecăruia mai pâlpâie o scânteie albastră. O dorință de a trăi, de a se întoarce la ceea ce au fost odată. Frigul de la marginea lumii nu este doar starea vremii. Este și starea sufletului, o amintire constantă că lumea, așa cum o știam, s-a încheiat. În mijlocul acestui peisaj sumbru, printre ruine și disperare, există o tăcere care vorbește mai tare decât orice cuvânt. Este tăcerea sfârșitului.

Cu valiza în mână, pășind pe drumul întoarcerii, am simțit greutatea anilor pe umeri. Acasă nu mai există, iar speranța este îngropată printre ruine, aici, în acest loc pierdut, la capătul căii ferate...

Întrebări fără răspuns

Ai trăit atât de mult... Cum e când mai ai atât de puțin? Nu trebuie să fii nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

Un pian vechi și o bibliotecă plină de cărți prăfuite. Marea, odinioară un refugiu, acum pare un întins pustiu. Soarele, cândva cald și îmbietor, arde acum pielea cu o lumină rece, străină. Am exersat mult. Sunt aici de prea mult timp, iar acum totul înseamnă atât de puțin. Acest univers este o piramidă a disperării, nimic altceva. Va urma golul – un abis în care nu ai de ce să te agăți, ce să aștepți, ce să speri. Să perorezi într-un azil de bătrâni, un așezământ cu tabieturi mărunte, unde nu te vizitează nimeni pentru că nu ai pe nimeni sau, mai trist, pentru că nimănui nu-i pasă de tine. Fiecare povestește ce ar fi putut să fie dar nu este. Sau, mai rău, nimeni nu-l crede că a fost. Ai trăit cu adevărat? Sau doar ai existat, într-o continuă amânare a fericirii?

Se stinge lumina, prietene...

II

Un pic de întuneric. Sunt rău, dar totuși... cel puțin am avut destule iluzii care să mă mențină viu nopțile. Totul trebuie reconsiderat. Socrate spunea că „o viață fără întrebări nu merită trăită”. Dar eu am atât de multe întrebări. Și, cu fiecare răspuns pe care îl caut, mă adâncesc mai mult în această prăpastie a necunoscutului. Byron avea dreptate: „oamenii iubesc cu pasiune, dar urăsc în tăcere”. Ai urât? Ai fost invidios? Ți-ai dorit să fii altcineva? Te întreb, pe tine te întreb: ai iubit vreodată cu adevărat? Mai avem și altceva în noi, în afară de ură?

Este greu să nu urăști. Oameni, lucruri, motive... Când îți frâng spiritul și se bucură de suferința ta, ura devine singura emoție care pare justificată. Știu ce efect are ura asupra unei persoane. O sfâșie, o transformă în ceva străin, ceva ce și-a promis că nu va deveni niciodată. Mă străduiesc să nu cedez sub greutatea acestor sentimente întunecate. Uneori, viața pare un echilibru precar pe o funie în flăcări. Emoțiile se ciocnesc de responsabilitățile mele. În minte, reacțiile impulsive prevalează asupra soluțiilor raționale. Când privesc înapoi la ziua trecută, realizez că mare parte din timp a fost petrecută reparând daunele zilei anterioare. În această existență, nu văd un viitor... doar confuzie și remușcări.

Nu trebuie să fiu nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

III

În tine există o parte ce aparține părinților tăi. Apoi, într-o zi, se adaugă o nouă parte – cea a soției tale, și mai târziu, a copiilor tăi. Abia atunci te simți cu adevărat întreg. Dar într-o zi, când ai senzația că ești complet, brusc... te destrami. Te întrebi unde au dispărut acele părți din tine, dacă mai trăiesc undeva în afara ta. Te gândești că le poți recupera, dar îți dai seama că s-au pierdut pentru totdeauna.

În momentele de liniște și contemplare, descoperim esența existenței noastre în bucuria simplă a neființei active. „Dolce far niente” – arta de a nu face nimic, dar de a simți totul.

IV

O persoană vie nu este un standard infailibil și lipsit de suflet. Orice schimbare a vremii, a presiunii atmosferice, a furtunilor magnetice – toate afectează percepția psiho-emoțională. Chiar și lucrurile vechi, preferate, sunt percepute diferit în fiecare zi. Cum bate vântul schimbării, fie în rafale, fie în adieri blânde, sufletul nostru se modelează, adaptându-se la fiecare suflu al destinului.

S-a întors acasă dezamăgit, dar și-a dat seama că visul său a fost o metaforă pentru viața sa. Își petrecuse atât de mult timp căutând ceva ce nu exista, încât pierduse din vedere lucrurile importante. Poate ar trebui să își petreacă mai mult timp cu familia și să se bucure de lucrurile simple din viață. Să se bucure de bucuriile mici.

Nu este nevoie să fie nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

V

Stătea pe verandă, privind cum valurile se sparg de stânci. Vântul îi ciufulea părul, aducând cu el un miros de sare și de eliberare. Își amintea de copilărie, când construia castele de nisip pe această plajă. Acum, nisipul îi părea rece și distant, la fel ca visele lui de altădată. Adevărata măreție a vieții nu constă în căutările noastre exterioare, ci în descoperirile pe care le facem în adâncul ființei noastre și în legăturile cu cei dragi. În final, nu suntem definiți de părțile care ne lipsesc, ci de cele pe care le-am adunat și le-am prețuit.

Nu este nevoie să schimbi lumea pentru a fi fericit. Trebuie doar să înveți să apreciezi ceea ce ai, să trăiești prezentul și să te conectezi cu cei dragi.

Sindromul (15)

Era într-o vineri dimineață, transparentă ca apa de izvor Hebe, când a apărut pentru prima dată această minunăție tehnologică. Ce să-ți povestesc, lumea s-a înghesuit ca la reduceri, pe trei rânduri. Se numea „Sora Sister", verișoara lui „Frații Brothers” și a Inteligenței Artificiale. Avea mai multe funcții, în general cele ale sistemului sanitar de dinainte și chiar mai multe. Mult mai multe. Implantul, o mică bijuterie tehnologică, se aplica la încheietura mâinii. De ce acolo și nu în frunte? Nu știu. Poate pentru că rimează cu „cocoș de munte”?!
Nici măcar nu mă interesează.

Puteai să primești și un ceas cadou, dar era opțional. Ceasul era bun pentru a monitoriza ce face „bâzdâgania,” dar eu cred că era mai mult de frumusețe, pentru impresia artistică. Graficele, liniile și cifrele dansau pe ecran, oferind o reprezentare vizuală a funcționării interne a organismului. Oare cât de mult avea nevoie cineva de aceste detalii? Pentru mine, era suficientă funcționarea perfectă a implantului.

Un punct portocaliu, un avertisment discret, semnalează eventuale carențe de vitamine. Dar nu este nevoie să intri în panică și să mănânci 3-4 kg de varză ca o capră. Sora Sister se ocupă de toate. În doar câteva secunde, echilibrul se restabilește, iar punctul portocaliu dispare la fel de rapid cum a apărut.

Oare cum era povestea aia cu varza și capra? Plus lupul. Stai să văd ce spune Sora Sis, că e și mental, adică auzi vocea aia stridentă în minte. Înainte vreme, Inteligența Artificială era o entitate externă, o voce care răsuna prin difuzoare, acum o auzi pe nebuna asta, stereo, în cap, chiar între urechi.

Și, dacă îndrăzneam să o contrazic, Sora Sis avea un vocabular atât de murdar încât îmi venea să-mi scot creierii din cap și să-i spăl cu detergent. Cu vocea ei de înger bătăuș, îmi arunca obscenități ca la ușa cortului, pe care niciun preot nu le-ar binecuvânta. Îmi era greu să cred că aceleași buze care rosteau poeme și citate filozofice puteau, într-o clipă, să debiteze un astfel de jargon buruienos, de șantier, cu cele mai grosolane invective. Era ca și cum o floare delicată mă scuipa între ochi. Îmi amintesc o baladă din alea interzise, despre o fecioară care, în loc de rugăciuni, înjura ca un birjar. Cuvintele ei erau ca un pumn de mizerie aruncat în față.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Sora Sis avea un alter ego, un fel de rapper underground, pe care îl activa doar când eram prea insistent și care avea un dicționar de înjurături mai bogat decât un bucătar de restaurante fast-food.

                                                               II

În momentele când te simți captiv într-o situație care îți scapă de sub control, amintește-ți de serenitatea cu care Sora Sister are cu siguranță o glumă proastă despre asta!

Un țăran trebuie să transporte un lup, o capră și o varză peste un râu, însă barca este atât de mică încât poate transporta doar o singură încărcătură pe rând. Problema este că, dacă rămân nesupravegheate, lupul va mânca capra, iar capra va mânca varza. Cum poate țăranul să transporte toate cele trei lucruri fără ca vreuna să fie mâncată?

1. Capra duce țăranul în spinare pe celălalt mal.
2. Țăranul se întoarce singur cu gondola, fluierând cu sete O sole mio!
3. Duce varza și se întoarce cu capra în brațe, în brațele lupului.
4. Lasă capra frumușel cu varza plus lupul, pe celălalt mal.
5. Se întoarce singur, epuizat dar mulțumit. În timp ce se așază sub un copac, își amintește de toate provocările pe care le-a întâmpinat în viață. Și totuși, mereu a găsit o soluție. Cu un zâmbet larg, își spune cu voce tare: „Cred că am fost făcut pentru asta. Nu îmi vine să cred cât sunt de deștept!"

III

Am auzit că, pe vremuri, oamenii erau atât de sălbatici încât se mâncau unii pe alții, nenorociții. Colegii de muncă, vecinii, rudele. Acum nimeni nu mai știe cum arată o varză. Sau, cum zicea lupul: „capra crapă capul pietrei, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru.”

În fine, niște bandiți! Când îți implantează „agregatul” în braț, pe micuța Sis, nu scot un cuvânt; e gratis pentru toată lumea. Dar își scot banii însutit, pentru că dacă te controlează complet, îți influențează comportamentul. De asta au dispărut reclamele. Te omorau înainte cu atâtea reclame. Acum, dintr-odată, îți e poftă de o înghețată pe băț și nici măcar nu știi de ce. Te duci frumos și cumperi, că e musai! Uite cum te fac! Te fac să cumperi.

Au dispărut și parolele, că era și asta o mare bătaie de cap. Ajunsesem să deschid și conservele cu un cod PIN! Fandoseală! Fandoseală mare.

Hopa sus, uite că vin ăștia să mă ia la masă și poate mă prind că n-am luat nici azi pastilele. La prânz avem varză călită cu cârnați, preferata lui Elon Musk, care stă în salon cu mine și tocmai a lansat o rachetă cu varză călită spre Marte, direct din baie, folosind interfața Neuralink.

În labirintul istoriei

În labirintul istoriei, uneori se deschid porți către lumi paralele, unde coincidențele se întrepătrund, sfidând orice logică. Cazul lui Abraham Lincoln și John F. Kennedy este unul dintre acele incidente care ne provoacă să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care orchestrează evenimentele?

Cei doi președinți, aleși la un secol distanță, atât în Congres, 1846/1946, cât și la Casa Albă, 1860/1960, par a fi oglinzi ale unuia și aceluiași deznodământ tragic. Destinele lor s-au împletit într-o tragedie care a zguduit lumea. Într-o zi fatală de vineri, gloanțele le-au curmat viețile, spulberând speranțele unei națiuni.

Asasinatele, deși petrecute în contexte diferite - unul într-un teatru, celălalt în plină stradă - au fost marcate de o bizară simetrie. Ambii lideri au fost răpuși într-o zi de vineri, împușcați in cap, trădați de cei în care își puseseră încrederea pentru siguranța lor. Umbra morții părea să-i urmărească încă de la început, ca și cum destinul, asemeni unui regizor crud, îi conducea implacabil către aceeași scenă finală.

Coincidențele se împletesc țesând o realitate stranie, care sfidează orice explicație rațională. Numele celor doi președinți, alcătuite din câte șapte litere, par a fi un ecou al unui mister ascuns, în timp ce numele succesorilor lor, Andrew Johnson și Lyndon Johnson, cu cele treisprezece litere, amintesc de numărul asociat adesea cu ghinionul și ocultismul. Secretarul lui Kennedy purta numele de Lincoln, iar secretarul lui Lincoln purta numele de Kennedy, într-o întrepătrundere a destinelor demnă de o narațiune kafkiană.

Locurile asasinatelor sunt la rândul lor încărcate de simbolism. Lincoln a fost asasinat în Teatrul Ford, iar Kennedy într-o...mașină Ford. Asasinul lui Lincoln s-a refugiat într-un depozit, după ce a fugit dintr-un teatru, în timp ce asasinul lui Kennedy a făcut drumul invers: a fugit dintr-un depozit și a fost prins într-un teatru. Ambii asasini, născuți la un secol diferență, John Wilkes Booth în 1839, respectiv Lee Harvey Oswald în 1939 și cunoscuți după cele trei nume, au fost uciși înainte de proces.

Aceste conexiuni misterioase, împreună cu pierderea tragică a fiilor ambilor președinți și a copiilor soțiilor acestora la Casa Albă, au alimentat numeroase teorii conspiraționiste de-a lungul timpului. Unii susțin că o forță necunoscută a orchestrat aceste evenimente, într-un plan mai amplu decât putem înțelege. Alții vorbesc despre o fatalitate care i-a urmărit pe cei doi lideri, ca o umbră întunecată. Indiferent de explicație, aceste coincidențe rămân un mister care ne determină să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care trage sforile?

Întâmplările acestea ne provoacă să ne îndoim de liberul arbitru și să ne întrebăm dacă există un plan prestabilit pentru fiecare dintre noi sau dacă nu suntem, pur și simplu, doar niște victime ale hazardului. Întrebări similare au frământat filosofi și teologi de-a lungul istoriei, iar aceste coincidențe ne oferă un nou pretext pentru a le relua.

Poate că toate aceste evenimente nu sunt întâmplări, ci semnalele unei ordini subtile, a unei interconectări a tuturor lucrurilor, pe care încă nu o înțelegem pe deplin.

Fragmente de fericire

    S-a trezit cu un sentiment de neliniște. Un nod dureros îi strângea stomacul, iar inima bătea într-un ritm neregulat, ca și cum ar fi vrut să scape din piept. Încercă să o recunoască și să pună un nume acestei fețe familiare, cu trăsături destinse și zâmbet cald.

Își întinse mâna spre ea, dar aceasta se topea ca aburul, lăsând în urmă doar un gol imens. Se simțea ca un naufragiat într-un ocean de amintiri, fiecare val spărgându-i speranța. Gândurile aterizau ca fulgii de zăpadă în palmă, momente rapide care se topeau, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraz, neașteptate ca o ploaie de vară, mărturie a unei dureri pe care nu o înțelegea pe deplin.

Mirosul de vechi și de uitare plutea în aer, amestecându-se cu parfumul florilor uscate. Secunde, minute, ore se scurgeau în nisipul timpului, iar el se simțea din ce în ce mai adânc într-o prăpastie fără fund, între acum și atunci. Ea era doar o umbră palidă a fericirii de altădată, pierdută în labirintul viselor. Pe candelabrele vechi odihneau fluturi colorați, odinioară vii și liberi, acum prinși în pânze de mătase, deasupra podelei sălii de dans. Notele melodiei, cândva pline de viață, îi răsunau acum în urechi ca un ecou îndepărtat. Imaginea ei, zâmbind și dansând în lumina reflectoarelor, îi apărea cu claritate în minte. În tăcerea camerei, nu mai era decât o reminiscență vagă, o fantomă a iubirii pierdute. Înconjurat de ecoul muzicii și învăluit în parfumul amintirilor, a realizat că timpul nu putea șterge nimic din ce a fost. Legătura lor, o panglică invizibilă țesută din vise și lacrimi, îi lega pentru totdeauna, într-un dans cosmic al timpului.

În inima nopții, a știut că iubirea lor trăia veșnic, ca o stea căzătoare care își lăsase lumina în sufletul său.

Efectul Dunning-Kruger

Capitolul 1: Ritualul Autoflagelării Sonore

Karaoke este un ritual modern al autoflagelării sonore, unde talentele ascunse - sau mai bine zis, non-talentele ostentativ expuse - își fac de cap. În acest sanctuar al notelor false și al ritmului sincopat, oamenii se abandonează unui catharsis vocal parcă convinși că urechile celor din jur sunt instrumente de tortură, special concepute pentru asemenea agresiuni auditive. Mieunatul de pisică in călduri are pretenții grandioase de Pavarotti.
M-am gândit și am găsit câteva motive posibile. Cei care “torturează” microfonul ar putea suferi de o lipsă cronică de autocunoaștere muzicală, lipsă de practică, de ureche și de voce, surplus de alcool la bord și, desigur, “Efectul Dunning-Kruger”. “Torturații” sunt așa de indulgenți din motive evidente, nu mai detaliez, că aș putea fi iar vaccinat împotriva voinței mele și arestat la domiciliu!

Capitolul 2: Efectul Dunning-Kruger în Societatea Modernă

Am apelat la coana Wikipedia: “Efectul Dunning-Kruger, numit după psihologii David Dunning și Justin Kruger, este un fenomen psihologic în care persoanele cu abilități limitate într-un anumit domeniu tind să își supraestimeze cunoștințele”. Clar ca un arpegiu. Cu alte cuvinte, cei care sunt de rahat într-un domeniu tind să creadă că sunt mult mai buni decât sunt în realitate. De asemenea, au tendința să subestimeze abilitățile celorlalți, mai ales ale celor care sunt mai buni. Este o tulburare narcisistă a personalității, indivizii cu această tulburare având o imagine de sine grandioasă și o sete excesivă de admirație, inclusiv "boala băgării în seamă!" Pe scurt, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai deștept!

Capitolul 3: Manifestările Efectului Dunning-Kruger

Efectul Dunning-Kruger este omniprezent în societatea actuală. La recentul Campionat European de fotbal, naționala noastră l-a demonstrat în toată splendoarea sa: mult zgomot pentru nimic! Societatea modernă idolatrizează individualismul și succesul personal, ceea ce ne face să ne concentrăm pe punctele forte și să ignorăm sau subestimăm slăbiciunile. Internetul și rețelele sociale ne bombardează cu informații și dezinformări, făcând dificilă distingerea între adevăr și fals. Asta duce la o supraestimare a propriilor cunoștințe. Nici măcar vremea probabilă nu e mai brează, dacă zice că 40% plouă înseamnă că 60% nu plouă! Oamenii evită feedback-ul negativ de teamă să nu supere, iar societatea devine tot mai divizată, fiecare retrăgându-se în propria “bulă” de informații și opinii. Expresia “Bă, tu nu știi cine sunt eu!” este manifestarea perfectă a efectului Dunning-Kruger: o imagine de sine supraestimată și zero interes pentru opiniile altora.

Capitolul 4: Manelele - Oglinda Societății
O reflectare perfectă a societății și a efectului Dunning-Kruger este...manelele. Versurile lor, cu accent pe bogăție ostentativă, femei belea, mașini bengoase și dușmani imaginari, par să oglindească cultura contemporană, dar realitatea e mult mai complexă, mânca-v-aș gura voastră!

“Am acasă, pe tavan, un păianjen, Spider Man...” - un "vers" care rezumă perfect penibilul.

"Timpul pe care vă place să-l pierdeți nu este timp pierdut", spunea John Lennon. Așa că, dacă îți place să te plimbi cu mașini "iubite și refolosite" și să-ți imaginezi că sunt noi, ești pe drumul cel bun!

„Când oamenii îmi pun întrebări stupide, este obligația mea legală să fac o remarcă sarcastică." (Morgan Freeman)

Și, nu te bucura că mai rău nu se poate. Se poate!

Capitolul 5: Distorsiunea Realității

Manelele nu sunt doar muzică, ci și un mod de viață. Maneliștii bifează evenimentele în loc să le trăiască, umblă cu banii la vedere, închiriază mașini scumpe "să vadă lumea", se auto-proclamă “bogătani” deși au un trai modest, merg la mare o zi ca să-și facă poze cu roaba de șampanie, câte unul și pe rând, își duc copiii la școală cu mașina deși e la doi pași sau merg cu bolidul să-și cumpere pâine de la colțul străzii, apoi spală roțile cu cea mai scumpă șampanie!

Modul de viață manelist distorsionează realitatea și creează o lume utopică. În anii '90, președintele Iliescu spunea că o prioritate este integrarea minorităților în societate, dar după 35 de ani se pare că este exact invers! Ce părere ai, man?

Capitolul 6: Epilog

Manelele și efectul Dunning-Kruger sunt doar două dintre simptomele unei societăți care se zbate între realitate și iluzie. Într-o lume unde aparențele contează mai mult decât esența, nu e de mirare că ne trezim înconjurați de “bogătani” cu ceasuri fake și palate din chirpici.

Așa că, data viitoare când vezi pe cineva spălând roțile mașinii cu șampanie sau auzi un vers de manea despre femei și dușmani, amintește-ți că trăim într-o epocă în care fiecare își poate crea propria realitate, oricât de absurdă ar fi ea. Să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei care trăiesc în propria lor bulă de autoamăgire. Nu de alta, dar măcar avem de ce râde!

A story for serious people (3)

   Într-o pădure deasă, trăia un șarpe viclean și autoritar pe nume Ashley. Ashley era cunoscut pentru tendințele sale despotice și pentru capacitatea sa diabolică de a constrânge animalele să creadă orice îi trece lui prin cap.

Într-o zi, Ashley a anunțat prin toate canalizările media că un ciclon catastrofal va sări din Mediterana taman în poiana lor și va mătura pădurea cu sălbăticie, de la vest la est, cu toate codurile colorate cu tot! Animalele trebuie să se închidă în vizuini sau scorburi, (pentru că Ashley avea și boala închisului în case), peștii să înoate numai pe sub apă, iar din balcoane să fie evacuate urgent butoaiele cu murături! 

Vietățile au fost îngrozite și au început să se pregătească cu sârg pentru apocalipsă. Au strâns provizii de la Lidl, cartofi albi la sac de 10 kg, tortelloni de Taormina și Aperol la litru, preț 9,99 euro, ofertă de nerefuzat, au închis ferestrele și ușile de la cotinețe și au parcat mașinile sub poduri.

Dar furtuna nu a venit. A venit în schimb o zi de toamnă tristă, cu o briză vulgară și o ploicică nesimțit de pașnică. Animalele au ieșit din casele lor și au fost uimite să vadă că nu a fost niciun ciclon, tornadă sau măcar un puișor de vijelie. Au fost furioase pe Ashley pentru că le-a mințit și le-a speriat, dar s-au retras timorate la gândul că, în nebunia lui, Ashley ar putea trece iar la vaccinări!

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!







Vara lui Ciucea

În lumea noastră se pare că lucrurile bune își fac apariția doar după ce trecem prin nenorociri. Fericirea se dovedește a fi un fenomen post-traumatic.

Încet-încet, vara asta se duce la vale, ca nisipul de pe plajă în clepsidră. Ziua mai pâlpâie timid câteva ultraviolete, dar nopțile sunt răcoroase ca apa din adâncuri. Frunzele pătate de timp sunt eutanasiate și incinerate pe loc, în grămezi mari, în timp ce pensionarii stau cu ochii beliți pe geam, așteptând pensiile recalculate.

Am avut o lungă vară fierbinte, cu Olimpiadă, Campionat European de fotbal, turnee de Grand Slam dar și rătăciri nocturne pe străduțele întortocheate ale Veneției, în căutarea unei umbre în piața San Marco, așa cum mi-o aminteam din trecut..

- Buonasera! Mi porta un Aperol Spritz!

- Certo, abbiamo. Lo desidera classico?

- Con un po' più di prosecco, per favore.

- Va bene, un Aperol Spritz più forte, allora.

- Grazie!

Ciucea, deși avea un cal cu pedale, tot călărea. Să nu subestimezi niciodată posibilitatea de a fi mai rău! Toată vara s-a vorbit numai de Ciucea și încă se mai vorbește. Ceva se întâmplă!

II

Chiar acum, când toamna se apropie cu pași vioi, micuțul Judd Trump s-a dezlănțuit în toată splendoarea sa la Masterul Saudit, unde a înhățat din zbor premiul cel mare de 500.000 de lire sterline, consolidându-și poziția de lider mondial, iar acum, cu break-ul nr. 1000 a intrat în istorie, în timp ce Liverpool a prins noi valențe artistice cu noul antrenor Arne Slot și e lider în Premier League.

Cu atâtea succese fulminante ne așteptăm la o catastrofă iminentă!
Prea ne merge bine!

După ce jucătorii echipei naționale de fotbal, în frunte cu decarul Ciucea, au lustruit cu mult sârg băncile de rezerve, și-au luat de curând obiceiul, (bun obicei!), să facă curat în vestiar la plecare! Parcă-i văd cum, după fiecare meci, șterg praful și dau cu mopul cu seriozitate, amintind de naționala Japoniei! Mă gândesc răutăcios că era mai folositor dacă învățau de la japonezi să facă mașini!

Au ruginit frunzele din copaci, man dar și medaliile de la gâtul sportivilor olimpici. Norocul nostru e că nu sunt prea multe. Sigur că l-am atenționat pe David, sportivul nostru universal, în repetate rânduri, să nu intre cu medaliile în "balon", pardon, în bazin, că le transformă în bijuterii pentru sirene. Le-am prevenit și pe canotoare să nu schimbe copaia răsturnată cu un submarin, că uite ce se poate întâmpla: băieții de la dublu vâsle și-au agățat medaliile de periscop!

Poate că ar trebui, pe viitor, să ne concentrăm mai mult pe sporturile nautice și să ne declarăm țară insulară. Cine știe, poate așa vom reuși să organizăm primele Jocuri Olimpice Subacvatice. 

Vom cuceri cu Ursula fundul mării, sub stindardul curcubeului, conform directivelor UE, și, după Atlantida, vom deveni a doua populație care s-a dat în totalitate...la fund!