Stau în fața ecranului albastru al laptopului, cu ochii injectați de nervi și părul vâlvoi în cap, ca un cuib de vrăbii. Un mesaj îmi sare în față: „Confirmă-ți identitatea pentru a continua. Am trimis o notificare pe telefonul asociat contului tău. Atinge 'Da' în notificare și urmează pașii indicați pentru verificare.” Inspir adânc și apăs pe telefon, dar parcă procesul devine mai absurd cu fiecare clipă. „Să vedem dacă ești chiar tu!” zâmbește ironic sistemul, cerându-mi să apăs cifra 13 pe telefon, ca într-un ritual de inițiere digitală.
– Nu mai pot! urlu, trântind telefonul de podea cu sete și jucându-l temeinic între picioare, ca pe o jucărie stricată!
– Te înțeleg, dar măcar încearcă naibii să nu mai zgârii parchetul, că mă disperi, scrâșnește podeaua, pusă pe ceartă.
Plasticul sare în bucăți, dar frustrarea rămâne intactă. Ce mai vor nenorociții ăștia de la mine? Mai mult de jumătate din timpul meu îl pierd cu blestemata aia de conectare în doi pași, încercând să le demonstrez că sunt om, nu un afurisit de robot. De ce nu demonstrează ei că sunt robot?
Și, de aici începe nebunia. Google vrea să confirm că exist, de parcă întreaga mea existență ar atârna de un cod trimis pe un telefon care funcționează doar când are chef.
De parcă niște hackeri ar plănui în miez de noapte să dea o spargere pe blogul meu cu rețete de cartofi prăjiți! Ce mari taine cred că ascund? Lista mea de borcane cu murături?!
Când nu sunt ocupat să-mi demonstrez identitatea, trebuie să-mi autentific PIN-ul la nenorocitul de frigider, la prăjitorul de pâine și, ocazional, la pantofii sport. Dar ultima picătură a fost când aplicația de gestionare a plantelor mi-a cerut, cu o seninătate de-a dreptul sfidătoare, să confirm - prin verificarea în doi pași - că eu am fost cel care a udat feriga ieri.
În ritmul ăsta, sunt sigur că în curând mi se va cere o probă ADN ca să pot cumpăra o amărâtă de pâine.
2
După un moment de respiro și câteva ture prin cameră ca să-mi potolesc dracii, care-mi dădeau târcoale ca niște viespi turbate, îmi vine o idee năstrușnică. Hotărât să fac un experiment demențial, deschid ușa frigiderului și, ca un gest de sfidare supremă, mut o sticlă de apă. Din adâncurile electrocasnicului, un sunet mecanic de alertă mă lovește drept în tâmplă: „Ați mișcat o sticlă. Confirmați identitatea prin scanarea retinei!”
Extraordinar, zic în sinea mea, cu un rânjet amar. Acum nici imbecilul ăsta de frigider nu mă mai recunoaște! Trântesc ușa ca un apucat, înghițindu-mi nervii ca pe niște fire de pătrunjel rătăcite între dinți. Unde e lumea în care un om putea să ronțăie niște pufuleți în liniște, fără să demonstreze că e om și nu un derbedeu de robot?!
– Ah, oamenii… mereu trântiți ușile, îmi reproșează frigiderul, cu un aer de superioritate, ca un șef de birou plictisit. Poate, dacă ați deschide mai rar, ați păstra temperatura interioară constantă, nu ca la piață.
– Serios?! Mă cert acum cu electrocasnicele! Ce urmează, să mă urecheze și prăjitorul de pâine?
– Ar cam trebui, dacă e să fiu sincer, intervine din nou frigiderul, cu un aer ofuscat, de parcă i-aș fi insultat neamurile. La câte calorii consumi, și prăjitorul încearcă să te avertizeze subtil… dar nu, tu nu asculți, grasule!
Mă duc la baie, lăsându-l să se certe singur, ca un nebun. Dar, înainte să apuc să mă gândesc la ceva, telefonul vibrează ca un apucat, de parcă ar avea Parkinson. Pe ecran, își face apariția o notificare nouă: „Capacul WC-ului detectează o încercare neautorizată de utilizare. Confirmă identitatea pentru a continua, altfel rămâi cu pantalonii in vine!”
Înjur printre dinți și mă gândesc să sparg faianța. Capacul WC-ului se blochează automat, iar ușa îmi trântește zăvorul în nas, ca la pușcărie. Din fericire se poate ieși pe geam, ca borfașii.
Îmi trec mâinile prin părul deja ciufulit și arunc o privire furioasă spre tavan. „Ia-mă, Doamne, că nu mai rezist!”
Între timp, pe un ecran se afișează o altă cerință halucinantă, ca o glumă proastă: „Pentru a accesa aerul ozonat din cameră, vă rugăm să acceptați termenii și condițiile Google Atmosphere.” Aer curat, zic, pe bune? Aici, la veceu, unde mă lupt din greu să supraviețuiesc unei combinații fatale de mirosuri, deodorant și clor, de văd numai curcubeie?
Simt cum îmi tremură genunchii și clipesc haotic, ca un bâtlan din deltă căruia i-a căzut o dronă în cap.
Bun... E clar, ăsta e finalul. Mă retrag în pădure, ca un urs rănit. Dacă îmi cer cod de bare să rod coajă de copac, atunci chiar că le trântesc o reclamație la Piedone!
3
Cu determinarea unui artist exilat și rucsacul agățat neglijent, pășesc hotărât spre pădure, ca un răzvrătit al modernității. Civilizația nu mă mai merită, îmi spun în gând, în timp ce telefonul mort atârnă din buzunar, cu mațele scoase afară, ca un trofeu șifonat al războiului meu cu tehnologia.
Ajuns sub o umbrelă de brazi, inspir profund și rânjesc. Aer curat. Liniște. Libertate.
Pentru prima oară, mă simt ca un Tarzan al asfaltului, evadând într-un paradis verde.
Dar liniștea se sparge sub un scârțâit electronic ce-mi îngheață sângele în vene. Din trunchiul unui copac învecinat, o voce robotică izbucnește, ca un lătrat de câine turbat: „Aceasta este o pădure autorizată. Vă rugăm să introduceți codul QR pentru a valida permisiunea de a rămâne. Bun venit în Ecosistemul Verde Smart. Pentru a proteja biodiversitatea, vă rugăm să vă confirmați identitatea. Acceptați termenii și condițiile pentru a continua să respirați aerul pădurii.”
Aerul se oprește în piept, iar libertatea pare o glumă proastă. Sunt captiv într-un coșmar digitalizat, iar codrul nu mai e o scăpare, ci o închisoare high-tech.
Deodată, bâzâitul ascuțit al unei drone îmi străpunge auzul. Îi văd silueta amenințătoare coborând din cer, cu luminițe care clipesc obsesiv, ca o viespe apocaliptică. „Ați încălcat regulamentul Pădurii Smart. Conectați-vă la contul Google sau riscați sancțiuni. Atenție! Respirați aerul pădurii fără autorizație.”
Bravo, lume modernă! Mă simt ca un personaj absurd, prizonier în propria natură. Nici măcar o coajă de copac nu pot mânca în pace, fără să dau explicații unui ecosistem Smart. Trăiască progresul!
4
După ce pădurea „smart” m-a alungat fără milă, împreună cu tot arsenalul ei de coduri QR și drone sfidătoare, am decis să revin în jungla urbană, adică la mall, să-mi cumpăr un set de șosete și niște pantofi sport. La aparatul de bilete pentru autobuz, mesajul electronic mă întâmpină rece: „Pentru a accesa autobuzul, scanați biletul prin aplicația Google Transit. Confirmă-ți identitatea folosind verificare vocală și PIN-ul pantofilor.”
PIN-ul pantofilor?! mă rățoiesc eu. Și dacă nu port pantofi cu Bluetooth, ce fac, nenorociților? Intru în blacklist-ul Transportului Smart, ca un infractor periculos?!
După un schimb intens de replici buruienoase între mine și automatul de bilete, în timp ce șoferul-android asculta manele în căști, nepăsător ca o statuie din Insula Paștelui, am reușit să păcălesc sistemul cu permisul de la bibliotecă. Autobuzul era un spectacol în sine: afișajul luminos clipea amenințător, anunțând: „Vă mulțumim că ați ales Transportul Smart. Toate conversațiile sunt înregistrate pentru securitatea și îmbunătățirea experienței călătoriei.”
Ce să mai zic, asta îmi inspiră încredere, îmi spun ironic, în timp ce mă așez pe un scaun care începe să vibreze agresiv. O voce feminină surprinzător de liniștită șoptește: „Acest scaun oferă masaj lombar premium pentru doar 5 criptomonede virtuale. Confirmă achiziția prin amprentă.”
Sar ca ars, de parcă m-aș fi așezat pe un arici. Masaj lombar?! În autobuz? Ce urmează, să-mi ofere și un pachet complet de frizerie, bărbierit și tuns sprâncenele, toate în fuga calului? Sau poate o pedichiură la ofertă, cu unghii lăcuite în culorile Transportului Smart?! Poate chiar și o plombă rapidă la dentist, dacă tot sunt aici, nu?
5
Ajuns la mall, credeam că am scăpat de coșmarul digital, dar un portal futuristic mă privește de sus. Din el, o voce hodorogită mă întâmpină dușmănos: „Bine ați venit la MegaMall 3000. Pentru a vă accesa experiența de cumpărături, treceți prin scannerul biometric. Se percepe o taxă de mediu pentru fiecare minut petrecut în incintă.”
Un bip strident mă oprește brutal: „Identitate neconfirmată. Vă rugăm să completați formularul de urgență pe dispozitivul din spatele dumneavoastră.”
După alte minute de identificare absurdă, am intrat în mall și am dat de o nouă capcană: magazinul de adidași complet digitalizat. O hologramă strălucitoare în formă de pisicuță toarce încântată: „Bun venit! Alegeți încălțămintea scanând-o virtual și confirmați achiziția folosind ritmul cardiac! Vă dorim o experiență de cumpărături MIAUNIFICĂ!”
.png)
Privesc ecranul cu aceeași fascinație cu care te uiți la o pată pe perete și îmi iau un moment să diger informația. Ritmul cardiac?! Îmi trebuie un instructor yoga ca să mă calmez suficient. Și ei îmi cer să fiu zen, de parcă aș fi un călugăr budist?!
Scanarea durează o veșnicie, timp în care încerc să-mi liniștesc respirația. Dar sistemul mă anunță vesel, cu un ton de parcă ar fi făcut o glumă bună: „Achiziția a fost respinsă. Nivelul dumneavoastră de stres este prea ridicat pentru a finaliza tranzacția.”
Scrâșnesc din dinți și mârâi ca un câine frustrat, prins în lesă. Stresul meu funcționează perfect, dar încălțările lor sunt prea fițoase! Știți ceva? Țineți-vă adidașii high-tech! Mă întorc la origini, desculț, ca personajul din Zaharia Stancu. Asta, dacă așa arată modernitatea voastră de cristal!
6
Ajuns acasă cu bine după aventura din mall, îmi arunc rucsacul ca pe un sac de cartofi și desfac un gadget nou, primit cadou de la un prieten bine intenționat. Pe cutie scrie cu mândrie: „Inutilatron 3000 - Tehnologie avansată pentru o viață mai ușoară.” Oftez adânc. „O viață mai ușoară? De fiecare dată când aud asta, parcă simt cum viața mea devine mai complicată.”
După ce desfășor cablurile, ca pe niște șerpi veninoși, citesc instrucțiunile: „Conectează gadgetul la rețeaua Wi-Fi. Scanează codul QR. Confirmă identitatea în doi pași. Apoi pornește device-ul.” După ce urmez cu sfințenie acești pași, apăs butonul de pornire, iar un ecran minuscul afișează triumfător: „Acces interzis. Permisiunea satelitului nu a fost obținută.”
Rămân blocat, privind gadgetul ca pe o insectă mutantă. „Permisiunea satelitului? Ce legătură are satelitul cu această prostie? Nici măcar nu știu ce face!”
Ecranul răspunde: „Pentru a accesa funcțiile Inutilatron 3000, vă rugăm să contactați Satelitul GeoSync-45. Se aplică taxe de conectare intergalactică.”
Încep să râd. „Să contactez eu satelitul, păi nu e automat, bre? Și cum fac asta? Îi trimit un porumbel cu o scrisorică de dragoste în cioc?!”
Mă așez pe podea, cu privirea în gol. „Să fie tehnologia asta inteligentă sau doar sarcastică? Încep să mă întreb serios dacă nu cumva mă consideră inamic public...
7
Apare un nou mesaj: „Conexiunea la GeoSync-45 a fost respinsă. Reîncercați peste 24 de ore. Între timp, vă rugăm să citiți Termenii și Condițiile Universale.”
„Termenii Universali?! Ce naiba, urmează să semnez un contract cu extratereștrii?”
Acest gadget, denumit cu afecțiune „Inutilatron 3000,” este rezultatul a 65 de ani de cercetare cosmică complet inutilă. Iată cum îți schimbă viața:
Aprinderea luminii (dacă satelitul aprobă): Ai chef să aprinzi lumina? Înainte să faci asta, ai nevoie de aprobarea satelitului geostaționar George. Dacă George e ocupat să joace șah cu prietenii săi, rămâi în întuneric, ca un orbete. Dar stai liniștit, George îți va trimite un e-mail cu scuzele de rigoare.
Încălzirea camerei - în funcție de vremea cosmică: Frig? Cald? Niciodată nu știi cu „Inutilatron”! Dacă o explozie solară decide că trebuie să îți coacă florile, vei dormi într-un cuptor de pizza, cu temperaturi perfecte pentru mozzarella. Dacă un asteroid zboară pe lângă casă, camera ta se transformă într-un iglu. Cel mai tare efect special? Țurțurii ce atârnă pe telecomandă.
Ceas deșteptător, permis doar în orele aprobate de NASA: Planifici să te trezești la ora 7? Nu prea cred, dacă NASA nu-și dă acordul! Dacă programul lor e prea ocupat cu lansări spațiale sau pauze de cafea pe Calea Lactee, alarmele tale sunt amânate până la ora 10, zece și ceva. Dar nu te teme, NASA îți va trimite un sticker digital cu „Houston, avem o problemă, cu alarma ta!”
8
Îmi dau seama că am ajuns la limită. Șterg toate aplicațiile, deconectez Wi-Fi-ul și adun toate dispozitivele „smart” într-o cutie pe care scriu mare cu markerul: Arhiva inutilității moderne.
Cu speranța unui moment de liniște, pornesc televizorul. Mare greșeală! Documentarul despre natură durează fix 10 secunde, înainte ca ecranul să mă întâmpine sarcastic: „Acest program este disponibil doar prin SmartStream Ultra 9000. Vă rugăm să confirmați identitatea prin scanarea rețelei dumneavoastră neuronale.”
„Rețea neuronală?! Și asta unde o mai găsesc, în cutia de mentosan?!”
La masa din bucătărie încerc să mă relaxez cu o cană de ceai. Prăjitorul de pâine bipăie agresiv și începe să vorbească neîntrebat: „Slotul 1 necesită actualizare de firmware. Slotul 2 funcționează offline. Conectați-vă la contul de prăjituri Google pentru o utilizare completă.”
Ridic prăjitorul și îl trântesc în cutia deja plină. „Prăjituri Google, trădătorule, ai prins glas?! Ce impertinent!”
Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, becul din cameră începe să pâlpâie. Din difuzorul lui, o voce hârâită, de astmatic, șoptește conspirativ: „Lumina necesită o licență anuală. Reînnoiți abonamentul pentru a evita întunericul.”
Râd nervos: „Lumina? Chiar și lumina? Ce urmează, să trăiesc cu lumânări, ca în Evul Mediu?”
Îmi iau cutia cu device-uri și o duc în grădină, schițând bezmetic câțiva pași de Rock'n'Roll. Sap o groapă corespunzătoare și le așez acolo.
Privesc cerul, iar Satelitul GeoSync-45 îmi transmite de sus: „Mulțumim că ați ales ecosistemul nostru. Pentru reîncarnare, conectați-vă la contul spiritual Google God.”
Cu un oftat lung, îmi pun mâinile pe piept... și simt cum bateria internă se descarcă. Ecranul vieții pâlpâie o ultimă dată, afișând mesajul: „Sistemul a întâmpinat o eroare. Vă rugăm să reporniți dispozitivul sau să contactați Asistența Tehnică.”
Închid ochii, așteptând restartarea.
%20(1).png)
.png)