Sindromul (18)

    Stau în fața ecranului albastru al laptopului, cu ochii injectați de nervi și părul vâlvoi în cap, ca un cuib de vrăbii. Un mesaj îmi sare în față: „Confirmă-ți identitatea pentru a continua. Am trimis o notificare pe telefonul asociat contului tău. Atinge 'Da' în notificare și urmează pașii indicați pentru verificare.” Inspir adânc și apăs pe telefon, dar parcă procesul devine mai absurd cu fiecare clipă. „Să vedem dacă ești chiar tu!” zâmbește ironic sistemul, cerându-mi să apăs cifra 13 pe telefon, ca într-un ritual de inițiere digitală. 

– Nu mai pot! urlu, trântind telefonul de podea cu sete și jucându-l temeinic între picioare, ca pe o jucărie stricată!
– Te înțeleg, dar măcar încearcă naibii să nu mai zgârii parchetul, că mă disperi, scrâșnește podeaua, pusă pe ceartă.

Plasticul sare în bucăți, dar frustrarea rămâne intactă. Ce mai vor nenorociții ăștia de la mine? Mai mult de jumătate din timpul meu îl pierd cu blestemata aia de conectare în doi pași, încercând să le demonstrez că sunt om, nu un afurisit de robot. De ce nu demonstrează ei că sunt robot? Și, de aici începe nebunia. Google vrea să confirm că exist, de parcă întreaga mea existență ar atârna de un cod trimis pe un telefon care funcționează doar când are chef. De parcă niște hackeri ar plănui în miez de noapte să dea o spargere pe blogul meu cu rețete de cartofi prăjiți! Ce mari taine cred că ascund? Lista mea de borcane cu murături?! Când nu sunt ocupat să-mi demonstrez identitatea, trebuie să-mi autentific PIN-ul la nenorocitul de frigider, la prăjitorul de pâine și, ocazional, la pantofii sport. Dar ultima picătură a fost când aplicația de gestionare a plantelor mi-a cerut, cu o seninătate de-a dreptul sfidătoare, să confirm - prin verificarea în doi pași - că eu am fost cel care a udat feriga ieri. În ritmul ăsta, sunt sigur că în curând mi se va cere o probă ADN ca să pot cumpăra o amărâtă de pâine.

                                                              2

După un moment de respiro și câteva ture prin cameră ca să-mi potolesc dracii, care-mi dădeau târcoale ca niște viespi turbate, îmi vine o idee năstrușnică. Hotărât să fac un experiment demențial, deschid ușa frigiderului și, ca un gest de sfidare supremă, mut o sticlă de apă. Din adâncurile electrocasnicului, un sunet mecanic de alertă mă lovește drept în tâmplă: „Ați mișcat o sticlă. Confirmați identitatea prin scanarea retinei!”
Extraordinar, zic în sinea mea, cu un rânjet amar. Acum nici imbecilul ăsta de frigider nu mă mai recunoaște! Trântesc ușa ca un apucat, înghițindu-mi nervii ca pe niște fire de pătrunjel rătăcite între dinți. Unde e lumea în care un om putea să ronțăie niște pufuleți în liniște, fără să demonstreze că e om și nu un derbedeu de robot?!

– Ah, oamenii… mereu trântiți ușile, îmi reproșează frigiderul, cu un aer de superioritate, ca un șef de birou plictisit. Poate, dacă ați deschide mai rar, ați păstra temperatura interioară constantă, nu ca la piață.

– Serios?! Mă cert acum cu electrocasnicele! Ce urmează, să mă urecheze și prăjitorul de pâine?
– Ar cam trebui, dacă e să fiu sincer, intervine din nou frigiderul, cu un aer ofuscat, de parcă i-aș fi insultat neamurile. La câte calorii consumi, și prăjitorul încearcă să te avertizeze subtil… dar nu, tu nu asculți, grasule!

Mă duc la baie, lăsându-l să se certe singur, ca un nebun. Dar, înainte să apuc să mă gândesc la ceva, telefonul vibrează ca un apucat, de parcă ar avea Parkinson. Pe ecran, își face apariția o notificare nouă: „Capacul WC-ului detectează o încercare neautorizată de utilizare. Confirmă identitatea pentru a continua, altfel rămâi cu pantalonii in vine!”

Înjur printre dinți și mă gândesc să sparg faianța. Capacul WC-ului se blochează automat, iar ușa îmi trântește zăvorul în nas, ca la pușcărie. Din fericire se poate ieși pe geam, ca borfașii.

Îmi trec mâinile prin părul deja ciufulit și arunc o privire furioasă spre tavan. „Ia-mă, Doamne, că nu mai rezist!”

Între timp, pe un ecran se afișează o altă cerință halucinantă, ca o glumă proastă: „Pentru a accesa aerul ozonat din cameră, vă rugăm să acceptați termenii și condițiile Google Atmosphere.” Aer curat, zic, pe bune? Aici, la veceu, unde mă lupt din greu să supraviețuiesc unei combinații fatale de mirosuri, deodorant și clor, de văd numai curcubeie? Simt cum îmi tremură genunchii și clipesc haotic, ca un bâtlan din deltă căruia i-a căzut o dronă în cap.
Bun... E clar, ăsta e finalul. Mă retrag în pădure, ca un urs rănit. Dacă îmi cer cod de bare să rod coajă de copac, atunci chiar că le trântesc o reclamație la Piedone!

                                                               3

Cu determinarea unui artist exilat și rucsacul agățat neglijent, pășesc hotărât spre pădure, ca un răzvrătit al modernității. Civilizația nu mă mai merită, îmi spun în gând, în timp ce telefonul mort atârnă din buzunar, cu mațele scoase afară, ca un trofeu șifonat al războiului meu cu tehnologia. Ajuns sub o umbrelă de brazi, inspir profund și rânjesc. Aer curat. Liniște. Libertate.
Pentru prima oară, mă simt ca un Tarzan al asfaltului, evadând într-un paradis verde. 

Dar liniștea se sparge sub un scârțâit electronic ce-mi îngheață sângele în vene. Din trunchiul unui copac învecinat, o voce robotică izbucnește, ca un lătrat de câine turbat: „Aceasta este o pădure autorizată. Vă rugăm să introduceți codul QR pentru a valida permisiunea de a rămâne. Bun venit în Ecosistemul Verde Smart. Pentru a proteja biodiversitatea, vă rugăm să vă confirmați identitatea. Acceptați termenii și condițiile pentru a continua să respirați aerul pădurii.”

Aerul se oprește în piept, iar libertatea pare o glumă proastă. Sunt captiv într-un coșmar digitalizat, iar codrul nu mai e o scăpare, ci o închisoare high-tech. Deodată, bâzâitul ascuțit al unei drone îmi străpunge auzul. Îi văd silueta amenințătoare coborând din cer, cu luminițe care clipesc obsesiv, ca o viespe apocaliptică. „Ați încălcat regulamentul Pădurii Smart. Conectați-vă la contul Google sau riscați sancțiuni. Atenție! Respirați aerul pădurii fără autorizație.” Bravo, lume modernă! Mă simt ca un personaj absurd, prizonier în propria natură. Nici măcar o coajă de copac nu pot mânca în pace, fără să dau explicații unui ecosistem Smart. Trăiască progresul!

                                                              4

După ce pădurea „smart” m-a alungat fără milă, împreună cu tot arsenalul ei de coduri QR și drone sfidătoare, am decis să revin în jungla urbană, adică la mall, să-mi cumpăr un set de șosete și niște pantofi sport. La aparatul de bilete pentru autobuz, mesajul electronic mă întâmpină rece: „Pentru a accesa autobuzul, scanați biletul prin aplicația Google Transit. Confirmă-ți identitatea folosind verificare vocală și PIN-ul pantofilor.” PIN-ul pantofilor?! mă rățoiesc eu. Și dacă nu port pantofi cu Bluetooth, ce fac, nenorociților? Intru în blacklist-ul Transportului Smart, ca un infractor periculos?! După un schimb intens de replici buruienoase între mine și automatul de bilete, în timp ce șoferul-android asculta manele în căști, nepăsător ca o statuie din Insula Paștelui, am reușit să păcălesc sistemul cu permisul de la bibliotecă. Autobuzul era un spectacol în sine: afișajul luminos clipea amenințător, anunțând: „Vă mulțumim că ați ales Transportul Smart. Toate conversațiile sunt înregistrate pentru securitatea și îmbunătățirea experienței călătoriei.” Ce să mai zic, asta îmi inspiră încredere, îmi spun ironic, în timp ce mă așez pe un scaun care începe să vibreze agresiv. O voce feminină surprinzător de liniștită șoptește: „Acest scaun oferă masaj lombar premium pentru doar 5 criptomonede virtuale. Confirmă achiziția prin amprentă.”

Sar ca ars, de parcă m-aș fi așezat pe un arici. Masaj lombar?! În autobuz? Ce urmează, să-mi ofere și un pachet complet de frizerie, bărbierit și tuns sprâncenele, toate în fuga calului? Sau poate o pedichiură la ofertă, cu unghii lăcuite în culorile Transportului Smart?! Poate chiar și o plombă rapidă la dentist, dacă tot sunt aici, nu?

5

Ajuns la mall, credeam că am scăpat de coșmarul digital, dar un portal futuristic mă privește de sus. Din el, o voce hodorogită mă întâmpină dușmănos: „Bine ați venit la MegaMall 3000. Pentru a vă accesa experiența de cumpărături, treceți prin scannerul biometric. Se percepe o taxă de mediu pentru fiecare minut petrecut în incintă.” Un bip strident mă oprește brutal: „Identitate neconfirmată. Vă rugăm să completați formularul de urgență pe dispozitivul din spatele dumneavoastră.” După alte minute de identificare absurdă, am intrat în mall și am dat de o nouă capcană: magazinul de adidași complet digitalizat. O hologramă strălucitoare în formă de pisicuță toarce încântată: „Bun venit! Alegeți încălțămintea scanând-o virtual și confirmați achiziția folosind ritmul cardiac! Vă dorim o experiență de cumpărături MIAUNIFICĂ!”

Privesc ecranul cu aceeași fascinație cu care te uiți la o pată pe perete și îmi iau un moment să diger informația. Ritmul cardiac?! Îmi trebuie un instructor yoga ca să mă calmez suficient. Și ei îmi cer să fiu zen, de parcă aș fi un călugăr budist?! Scanarea durează o veșnicie, timp în care încerc să-mi liniștesc respirația. Dar sistemul mă anunță vesel, cu un ton de parcă ar fi făcut o glumă bună: „Achiziția a fost respinsă. Nivelul dumneavoastră de stres este prea ridicat pentru a finaliza tranzacția.” Scrâșnesc din dinți și mârâi ca un câine frustrat, prins în lesă. Stresul meu funcționează perfect, dar încălțările lor sunt prea fițoase! Știți ceva? Țineți-vă adidașii high-tech! Mă întorc la origini, desculț, ca personajul din Zaharia Stancu. Asta, dacă așa arată modernitatea voastră de cristal!

                                                                 6

Ajuns acasă cu bine după aventura din mall, îmi arunc rucsacul ca pe un sac de cartofi și desfac un gadget nou, primit cadou de la un prieten bine intenționat. Pe cutie scrie cu mândrie: „Inutilatron 3000 - Tehnologie avansată pentru o viață mai ușoară.” Oftez adânc. „O viață mai ușoară? De fiecare dată când aud asta, parcă simt cum viața mea devine mai complicată.” După ce desfășor cablurile, ca pe niște șerpi veninoși, citesc instrucțiunile: „Conectează gadgetul la rețeaua Wi-Fi. Scanează codul QR. Confirmă identitatea în doi pași. Apoi pornește device-ul.” După ce urmez cu sfințenie acești pași, apăs butonul de pornire, iar un ecran minuscul afișează triumfător: „Acces interzis. Permisiunea satelitului nu a fost obținută.” Rămân blocat, privind gadgetul ca pe o insectă mutantă. „Permisiunea satelitului? Ce legătură are satelitul cu această prostie? Nici măcar nu știu ce face!” Ecranul răspunde: „Pentru a accesa funcțiile Inutilatron 3000, vă rugăm să contactați Satelitul GeoSync-45. Se aplică taxe de conectare intergalactică.” Încep să râd. „Să contactez eu satelitul, păi nu e automat, bre? Și cum fac asta? Îi trimit un porumbel cu o scrisorică de dragoste în cioc?!”

Mă așez pe podea, cu privirea în gol. „Să fie tehnologia asta inteligentă sau doar sarcastică? Încep să mă întreb serios dacă nu cumva mă consideră inamic public...

7

Apare un nou mesaj: „Conexiunea la GeoSync-45 a fost respinsă. Reîncercați peste 24 de ore. Între timp, vă rugăm să citiți Termenii și Condițiile Universale.”

„Termenii Universali?! Ce naiba, urmează să semnez un contract cu extratereștrii?”

Acest gadget, denumit cu afecțiune „Inutilatron 3000,” este rezultatul a 65 de ani de cercetare cosmică complet inutilă. Iată cum îți schimbă viața: Aprinderea luminii (dacă satelitul aprobă): Ai chef să aprinzi lumina? Înainte să faci asta, ai nevoie de aprobarea satelitului geostaționar George. Dacă George e ocupat să joace șah cu prietenii săi, rămâi în întuneric, ca un orbete. Dar stai liniștit, George îți va trimite un e-mail cu scuzele de rigoare. Încălzirea camerei - în funcție de vremea cosmică: Frig? Cald? Niciodată nu știi cu „Inutilatron”! Dacă o explozie solară decide că trebuie să îți coacă florile, vei dormi într-un cuptor de pizza, cu temperaturi perfecte pentru mozzarella. Dacă un asteroid zboară pe lângă casă, camera ta se transformă într-un iglu. Cel mai tare efect special? Țurțurii ce atârnă pe telecomandă. Ceas deșteptător, permis doar în orele aprobate de NASA: Planifici să te trezești la ora 7? Nu prea cred, dacă NASA nu-și dă acordul! Dacă programul lor e prea ocupat cu lansări spațiale sau pauze de cafea pe Calea Lactee, alarmele tale sunt amânate până la ora 10, zece și ceva. Dar nu te teme, NASA îți va trimite un sticker digital cu „Houston, avem o problemă, cu alarma ta!”

8

Îmi dau seama că am ajuns la limită. Șterg toate aplicațiile, deconectez Wi-Fi-ul și adun toate dispozitivele „smart” într-o cutie pe care scriu mare cu markerul: Arhiva inutilității moderne.

Cu speranța unui moment de liniște, pornesc televizorul. Mare greșeală! Documentarul despre natură durează fix 10 secunde, înainte ca ecranul să mă întâmpine sarcastic: „Acest program este disponibil doar prin SmartStream Ultra 9000. Vă rugăm să confirmați identitatea prin scanarea rețelei dumneavoastră neuronale.”

„Rețea neuronală?! Și asta unde o mai găsesc, în cutia de mentosan?!” La masa din bucătărie încerc să mă relaxez cu o cană de ceai. Prăjitorul de pâine bipăie agresiv și începe să vorbească neîntrebat: „Slotul 1 necesită actualizare de firmware. Slotul 2 funcționează offline. Conectați-vă la contul de prăjituri Google pentru o utilizare completă.” Ridic prăjitorul și îl trântesc în cutia deja plină. „Prăjituri Google, trădătorule, ai prins glas?! Ce impertinent!” Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, becul din cameră începe să pâlpâie. Din difuzorul lui, o voce hârâită, de astmatic, șoptește conspirativ: „Lumina necesită o licență anuală. Reînnoiți abonamentul pentru a evita întunericul.” Râd nervos: „Lumina? Chiar și lumina? Ce urmează, să trăiesc cu lumânări, ca în Evul Mediu?” Îmi iau cutia cu device-uri și o duc în grădină, schițând bezmetic câțiva pași de Rock'n'Roll. Sap o groapă corespunzătoare și le așez acolo.

Privesc cerul, iar Satelitul GeoSync-45 îmi transmite de sus: „Mulțumim că ați ales ecosistemul nostru. Pentru reîncarnare, conectați-vă la contul spiritual Google God.”

Cu un oftat lung, îmi pun mâinile pe piept... și simt cum bateria internă se descarcă. Ecranul vieții pâlpâie o ultimă dată, afișând mesajul: „Sistemul a întâmpinat o eroare. Vă rugăm să reporniți dispozitivul sau să contactați Asistența Tehnică.”

Închid ochii, așteptând restartarea.

Iarna lui Petrică

Era o seară tihnită de februarie, cu fulgi de nea pufoși ce îmbrăcau totul într-o mantie albă și strălucitoare. În cămăruța micuței Luiza, focul din sobă se juca de-a v-ați ascunselea, trimițând raze calde și vesele în jur, iar ea, pitită sub plapumă, aștepta cu nerăbdare să-l sperie pe bunicul. Îi era nespus de drag să petreacă fiecare seară în preajma lui, ascultându-i poveștile minunate, presărate cu înțelepciune și dragoste.

Într-o clipă, ușa se deschise încet și bunicul intră, cu o carte în mână și un zâmbet cald pe față.

Înainte ca bunicul să apuce a se așeza, o umbră s-a strecurat de sub plapumă. Micuța Luiza, cu un zâmbet entuziast pe chip, a sărit în fața lui, strigând tare cu voce gravă: Cucu-bau! Bunicul, cu un aer teatral, a sărit cât colo, lăsând cartea să-i scape din mână. „Vai, ce m-ai speriat! Era să-mi sară inima din piept!” a exclamat el, cu un zâmbet caraghios. Apoi, s-a așezat lângă Luiza, luând-o în brațe. „Ei, Luiza, ce-ți dorești să auzi în seara asta?” a întrebat cu glasul său blând. - Bunicule, mi-ar plăcea o poveste despre un băiat curajos și o aventură palpitantă, a răspuns Luiza, cu ochii mari și strălucitori. Bunicul a ridicat o sprânceană și a zâmbit cu înțelepciune.

- O poveste despre un neastâmpărat, hei? Bine, atunci, astăzi îți voi spune o poveste despre un băiat pe nume Petrică, care nu asculta niciodată sfaturile părinților săi. O poveste despre curaj, dar și despre pericolele care vin atunci când nu ești atent. Fii atentă, Luiza, și o să înțelegi mai bine despre ce vorbesc. Și a început să citească din carte, cu vocea sa caldă, pe care Luiza o adora.


                                                                   3
La marginea unui codru bătrân și misterios, într-un sat micuț, trăia un băiat pe nume Petrică, cu ochii plini de curiozitate și un suflet neastâmpărat. Fiecare zi era o nouă aventură pentru el, mereu în căutare de secrete ascunse și locuri neumblate. Părinții lui, oameni grijulii și iubitori, îl sfătuiau mereu cu blândețe să nu se avânte singur în codru, mai ales iarna, când primejdiile sunt la tot pasul. Însă băiatul, cu inima plină de dorința de a descoperi necunoscutul, nu putea, sau poate nici nu voia să asculte aceste sfaturi. Într-o dimineață aspră de iarnă, sub un soare ce poleia zăpada ca un covor de cristale, Petrică își puse căciula și își înfășură fularul gros. Cu inima plină de nerăbdare, alergă spre pădure, lăsând urme adânci în zăpada neatinsă. Copacii impozanți, cu ramuri grele și acoperite de un strat gros de chiciură, sclipeau în lumina dimineții, creând un peisaj feeric. Petrică se simțea ca-ntr-un basm, iar bucuria jocului în omăt îl copleșea. Sărea de pe un dâmb de zăpadă pe altul, alerga după iepurii care-și croiau drum prin omăt și se juca cu crengile acoperite de gheață, transformându-le în adevărate baghete magice. În farmecul acelui peisaj hibernal, timpul stătea pe loc, iar Petrică se lăsa purtat de magia clipei.

4

Dar, pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit și soarele se ascundea dincolo de crestele înzăpezite ale dealurilor, băiatul își dădu seama cu groază că nu mai știa drumul spre casă. Frigul îi pătrundea în oase, iar oboseala îl apăsa tot mai greu, făcându-l să se clatine nesigur. Noaptea se lăsase deja, iar în mijlocul pădurii totul devenea tăcut și neliniștitor. Copacii păreau să prindă viață, aruncând umbre lungi și amenințătoare, iar fiecare șoaptă a vântului se transforma într-un murmur sinistru, un cor de temeri ce-i asaltau sufletul. Petrică se opri sub un stejar falnic, cu crengile încărcate de zăpadă, și se sprijini de trunchiul robust. Tremura din toate încheieturile, nu doar de frig, ci și de spaimă, dar liniștea adâncă a pădurii, o liniște înșelătoare, îl ademenea într-o somnolență primejdioasă. Fără să-și dea seama, băiatul se lăsă pradă oboselii și adormi adânc în mijlocul înghețului, visând la căldura casei și la chipurile dragi. De acasă, părinții, îngrijorați că Petrică nu se întorsese, porniseră în grabă să-l caute prin pădure. Strigau numele lui cu disperare, dar răspunsul pădurii era doar tăcerea. Cu inima grea și frântă de îngrijorare, părinții colindau fiecare colț al pădurii, chemându-l neîncetat. Vântul rece le lovea fețele și fulgii de zăpadă li se topeau în lacrimile de teamă.

5

După ore de căutări disperate, când orice speranță părea pierdută, îl găsiră. Petrică stătea sprijinit de stejarul sub care adormise, cu fața albă și mâinile înghețate, ca o statuie de gheață. Inima mamei se strânse de durere, iar tatăl îngenunche lângă fiul său, cu speranța să-l trezească din somnul adânc și amorțit. L-au ridicat cu grijă, dar nu era decât o umbră a băiatului jucăuș pe care îl știau. Înghețat și slăbit, Petrică părea un vis pierdut, în mantia albă a iernii. Părinții l-au dus acasă cu pași grăbiți și inimile strânse de durere, sperând că focul din soba fierbinte îi va reda căldura. L-au așezat lângă vatră, urmărind cu disperare cum flăcările dansau frenetic. Dar, în ciuda arderii focului, trupul lui rămânea rece și neclintit. Căldura sobei nu era suficientă să dezvăluie din nou zâmbetul lui Petrică, să readucă lumina în ochii lui. Într-un final, corpul său începu să se topească lent, transformându-se într-o baltă de apă, o lacrimă a iernii ce plângea amintirea unui băiat curajos care iubise prea mult aventura.

6

- Bunicule, spuse micuța Luiza cu ochii umezi, iar glasul ei tremura de durere, Petrică... nu s-a mai trezit niciodată? Bunicul își plecă capul, simțind o adâncă tristețe în inimă. Luiza se uita cu ochii mari și plini de curiozitate, așteptând răspunsul bunicului. Acesta zâmbi cu tristețe și o luă ușor de mână. - Petrică a fost un băiat curajos și iubit, însă învățăturile pădurii sunt grele, iar natura, deși frumoasă, poate fi nemiloasă uneori. El a învățat prea târziu cât de important este să fii precaut și să asculți sfaturile celor dragi, spuse bunicul cu o voce blândă, învăluind-o pe Luiza într-o îmbrățișare caldă. Cu ochii plini de lacrimi și inima strânsă de durere, Luiza se cuibări la pieptul bunicului. Afară, în fața ferestrei, cerul era acoperit de stele, iar luna își răspândea lumina glacială, ca un far indiferent, luminând calea celor rătăciți.

Sindromul (17)

Dorința se simțea ca sufocarea iar iubirea fuma sub vulcan. În prima fază am crezut că am murit. Pe urmă am fost chiar convins de asta. Mai aveam multe de făcut, dar, na, probabil că mi-a sunat nenorocitul ăla de ceas. Mă gândesc cu regret la colecția mea de viniluri - nici măcar n-am apucat să mă laud cu ea pe internet... Și, Doamne, dacă tot m-ai luat, era musai să fie acum? N-ai fi putut să aștepți până la primul infarct oficial? Așa, de principiu? Tocmai când, în sfârșit, îmi permiteam brânza aia scumpă de la Lidl? Sfinte Petre, serios, frățică, nu poți să-mi dai măcar o amânare? Cinșpe ani! Hai, fie, zece - fac și curățenie după mine! Sau, dacă nu, dă și matale măcar o sticlă de Bordeaux!

Sunt întins. Presupun că pe un pat. Oricum, poziția e orizontală - nu că aș putea sta culcat vertical, dar, hei, cine știe? Mă simt ciudat rău: inima îmi zburdă ca un iepure supradozat cu cofeină, dar corpul e lipsit de vlagă ca un cartof fiert. Nu simt durere, nicio jenă fizică. Sunt ca un Porsche clasic cu motorul turat, dar, surpriză, roțile sunt blocate, iar volanul...nici urmă de el. Cine conduce aici?!

   Încerc să deschid ochii, dar totul e în ceață. O ceață albă, ca lumina unui neon obosit, plin de muște pensionare. În jurul meu se foiesc niște momâi albe, dar contururile lor sunt mai neclare decât o fotografie făcută cu un telefon din 2005. Oi fi, dracu’, la spital? N-ar fi prima oară. Oi fi făcut infarct? Nu-mi pot mișca mâinile, sunt amorțite, parcă blocate la spate. Oi fi legat? Am fost răpit? Dar cine, naiba, să mă răpească pe mine, la vârsta mea? Și pentru ce? Să le spun cum se folosește un pick-up?

Nici auzul nu mă ajută prea mult. Parcă am lichid în urechi, iar sunetele se amestecă într-o pastă confuză, ca și cum un surdo-mut ar încerca să cânte la saxofon sub apă. Or fi extratereștrii? Sau, mai rău, oi fi la balamuc? Că așa mă simt, imobilizat din cap până-n picioare. Probabil mi-au dat cămașă de forță și izmene asortate, să fie costumul complet. Ce pot să zic? Mulțumesc pentru atenția la detalii!

Poate sunt în ghips tot, oi fi avut vreun accident, am căzut în cap de la etaj. De unde etaj, că eu stau la parter. Poate am planat din teiul din fața casei și am aterizat cu dinții într-un gard. Simt pielea prea subțire și moale, oi fi ars în vreun incendiu? Ce n-aș da acum pentru un pahar de Bordeaux și un cotlet la grătar cu cartofi prăjiți wedges! Dar nu, sunt prins aici, neputincios, orbit de ceață. Cataractă? Glaucom? Am orbit, naibii? De ce m-au legat așa temeinic? Să nu-mi pun mâna la ochi? Și picioarele de ce sunt imobilizate? Nici fotbaliștii naționalei n-au picioarele așa de imobilizate.

Poate sunt pe masa de operație, iar organele mele sunt expuse ca la o licitație de antichități. Oare mi-au scos și ochii din cap? Deși, cumva, reușesc să zăresc ceva. Un zgâmboi se apropie, cu pași lenți, și-mi șoptește la ureche, dar ce să vezi, nu înțeleg nimic. Nu e o limbă străină, sunt doar sunete care se amestecă într-o ciorbă confuză. Încerc să deschid gura să spun ceva, dar imediat mi-e astupată. Simt un lichid cald curgându-mi pe gât. Ce naiba? Ăștia îmi fac clismă pe gură? E o nouă modă în spitale sau ce?

Hei, mă adoarme cu asta sau mă hrănește? Încerc să scuip, dar lichidul mi se prelinge pe bărbie. Am mai trecut prin asta acum trei ani, în spital, când halucinam tot felul de prostii. Deci… chiar am murit? Nu cred. Nu sunt în rai, pentru că aici sunt torturat regulamentar. Nu sunt nici în iad, pentru că nu miroase a pucioasă. Oi fi stafie? Strigoi? Vampir? Zombi? Sau toate la un loc, un fel de combo paranormal?

Zăresc tăblia patului și încerc să mă ridic. Imediat intru în imponderabilitate. De fapt, cineva mă ridică în brațe. Îi zăresc fața, de un albastru diafan, dar tot nu înțeleg ce spune. Sunt în brațele Domnului? Face El așa gesturi dubioase? Matale ești, Doamne? Sau o fi nenorocitul de anestezist? Primesc ceva silicoane între buze și acum, abia acum realizez că e un biberon și nu mă mir, pentru că remarc că nu am dinți. Sunt la azil? Îngrijitoarea mă ține în brațe și mă hrănește? Ba mi-a dat și un pupic gingaș pe nas, bleah...

Apoi, cu un zâmbet zaharisit de peltea de prune, mi-a pus un deget deasupra buzei superioare și, deodată, hopa-sus, mi-a lăsat un semn ca o gropiță și am uitat tot! Amnezie totală. Nu mai știu cine sunt, unde locuiesc, ce viniluri colecționam… Sunt doar fascinat, Doamne, sunt al dracului de încântat, de-a dreptul copleșit… că mi s-au eliberat mâinile din scutec și am primit o zornăitoare Simply Joy.

Nu-mi amintesc nimic, dar în timp ce strâng zornăitoarea în mâini, undeva, adânc în mine, simt un fior vag, ca o melodie pierdută pe un vinil vechi, o șoaptă care dispare înainte să o prind...

Sindromul (16)

Frigul mușcă din carne de om ca un animal flămând, iar marginea lumii este chiar aici, la capătul căii ferate. Vagoanele ruginite, abandonate de ani buni, stau ca niște schelete metalice, mărturii mute ale unui trecut care nu mai avea sens. În aer plutește un miros greu de ulei ars și disperare, iar cerul, acoperit de nori groși, apasă asupra pământului, sufocând orice urmă de lumină.

Orașul, cândva plin de viață, este acum doar o umbră a ceea ce a fost. Cazărmi părăsite, depozite cu explozibili și clădiri prăbușite formează un peisaj dezolant, ca o rană deschisă care refuză să se vindece. În acest decor sumbru, ecourile războiului încă răsună, ca niște șoapte venite dintr-un trecut ce refuză să moară. Fiecare explozie, fiecare împușcătură lasă o cicatrice adâncă nu doar pe pământ, ci și în sufletele celor care au mai rămas. Sub vagoanele ruginite, se adăpostesc oameni. Nu mai sunt oameni, ci umbre, suflete pierdute care încearcă să supraviețuiască frigului și foamei. Alcoolul, ascuns în cutii de lapte condensat, este singura lor alinare, un elixir amar care le amorțește simțurile și le oferă iluzia de căldură. Dar fiecare înghițitură îi împinge mai adânc în uitare, transformându-i în niște spectre care rătăcesc fără scop printre ruine. Un radio vechi, cu carcasa crăpată, scâncește din când în când o melodie veche, ca dintr-o altă lume. Este balada cu Led Zeppelin, o relicvă a unor vremuri mai bune, care acum sună ca o batjocură, ca o amintire care refuză să fie uitată. Cei care o ascultă nu mai au lacrimi să plângă; doar privesc în gol, pierduți în propriile lor amintiri. La marginea orașului, războiul arde. Nu este doar un război între armate, ci unul între oameni și frig, între foame și disperare. Cei care mai au puterea să lupte o fac cu dinții încleștați, dar majoritatea au cedat deja. Trupurile lor, slăbite și înghețate, sunt doar niște cochilii goale, deși în adâncul fiecăruia mai pâlpâie o scânteie albastră. O dorință de a trăi, de a se întoarce la ceea ce au fost odată. Frigul de la marginea lumii nu este doar starea vremii. Este și starea sufletului, o amintire constantă că lumea, așa cum o știam, s-a încheiat. În mijlocul acestui peisaj sumbru, printre ruine și disperare, există o tăcere care vorbește mai tare decât orice cuvânt. Este tăcerea sfârșitului.

Cu valiza în mână, pășind pe drumul întoarcerii, am simțit greutatea anilor pe umeri. Acasă nu mai există, iar speranța este îngropată printre ruine, aici, în acest loc pierdut, la capătul căii ferate...

Întrebări fără răspuns

Ai trăit atât de mult... Cum e când mai ai atât de puțin? Nu trebuie să fii nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

Un pian vechi și o bibliotecă plină de cărți prăfuite. Marea, odinioară un refugiu, acum pare un întins pustiu. Soarele, cândva cald și îmbietor, arde acum pielea cu o lumină rece, străină. Am exersat mult. Sunt aici de prea mult timp, iar acum totul înseamnă atât de puțin. Acest univers este o piramidă a disperării, nimic altceva. Va urma golul – un abis în care nu ai de ce să te agăți, ce să aștepți, ce să speri. Să perorezi într-un azil de bătrâni, un așezământ cu tabieturi mărunte, unde nu te vizitează nimeni pentru că nu ai pe nimeni sau, mai trist, pentru că nimănui nu-i pasă de tine. Fiecare povestește ce ar fi putut să fie dar nu este. Sau, mai rău, nimeni nu-l crede că a fost. Ai trăit cu adevărat? Sau doar ai existat, într-o continuă amânare a fericirii?

Se stinge lumina, prietene...

II

Un pic de întuneric. Sunt rău, dar totuși... cel puțin am avut destule iluzii care să mă mențină viu nopțile. Totul trebuie reconsiderat. Socrate spunea că „o viață fără întrebări nu merită trăită”. Dar eu am atât de multe întrebări. Și, cu fiecare răspuns pe care îl caut, mă adâncesc mai mult în această prăpastie a necunoscutului. Byron avea dreptate: „oamenii iubesc cu pasiune, dar urăsc în tăcere”. Ai urât? Ai fost invidios? Ți-ai dorit să fii altcineva? Te întreb, pe tine te întreb: ai iubit vreodată cu adevărat? Mai avem și altceva în noi, în afară de ură?

Este greu să nu urăști. Oameni, lucruri, motive... Când îți frâng spiritul și se bucură de suferința ta, ura devine singura emoție care pare justificată. Știu ce efect are ura asupra unei persoane. O sfâșie, o transformă în ceva străin, ceva ce și-a promis că nu va deveni niciodată. Mă străduiesc să nu cedez sub greutatea acestor sentimente întunecate. Uneori, viața pare un echilibru precar pe o funie în flăcări. Emoțiile se ciocnesc de responsabilitățile mele. În minte, reacțiile impulsive prevalează asupra soluțiilor raționale. Când privesc înapoi la ziua trecută, realizez că mare parte din timp a fost petrecută reparând daunele zilei anterioare. În această existență, nu văd un viitor... doar confuzie și remușcări.

Nu trebuie să fiu nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

III

În tine există o parte ce aparține părinților tăi. Apoi, într-o zi, se adaugă o nouă parte – cea a soției tale, și mai târziu, a copiilor tăi. Abia atunci te simți cu adevărat întreg. Dar într-o zi, când ai senzația că ești complet, brusc... te destrami. Te întrebi unde au dispărut acele părți din tine, dacă mai trăiesc undeva în afara ta. Te gândești că le poți recupera, dar îți dai seama că s-au pierdut pentru totdeauna.

În momentele de liniște și contemplare, descoperim esența existenței noastre în bucuria simplă a neființei active. „Dolce far niente” – arta de a nu face nimic, dar de a simți totul.

IV

O persoană vie nu este un standard infailibil și lipsit de suflet. Orice schimbare a vremii, a presiunii atmosferice, a furtunilor magnetice – toate afectează percepția psiho-emoțională. Chiar și lucrurile vechi, preferate, sunt percepute diferit în fiecare zi. Cum bate vântul schimbării, fie în rafale, fie în adieri blânde, sufletul nostru se modelează, adaptându-se la fiecare suflu al destinului.

S-a întors acasă dezamăgit, dar și-a dat seama că visul său a fost o metaforă pentru viața sa. Își petrecuse atât de mult timp căutând ceva ce nu exista, încât pierduse din vedere lucrurile importante. Poate ar trebui să își petreacă mai mult timp cu familia și să se bucure de lucrurile simple din viață. Să se bucure de bucuriile mici.

Nu este nevoie să fie nefericit pentru ca cei dragi să fie fericiți.

V

Stătea pe verandă, privind cum valurile se sparg de stânci. Vântul îi ciufulea părul, aducând cu el un miros de sare și de eliberare. Își amintea de copilărie, când construia castele de nisip pe această plajă. Acum, nisipul îi părea rece și distant, la fel ca visele lui de altădată. Adevărata măreție a vieții nu constă în căutările noastre exterioare, ci în descoperirile pe care le facem în adâncul ființei noastre și în legăturile cu cei dragi. În final, nu suntem definiți de părțile care ne lipsesc, ci de cele pe care le-am adunat și le-am prețuit.

Nu este nevoie să schimbi lumea pentru a fi fericit. Trebuie doar să înveți să apreciezi ceea ce ai, să trăiești prezentul și să te conectezi cu cei dragi.

Sindromul (15)

Era într-o vineri dimineață, transparentă ca apa de izvor Hebe, când a apărut pentru prima dată această minunăție tehnologică. Ce să-ți povestesc, lumea s-a înghesuit ca la reduceri, pe trei rânduri. Se numea „Sora Sister", verișoara lui „Frații Brothers” și a Inteligenței Artificiale. Avea mai multe funcții, în general cele ale sistemului sanitar de dinainte și chiar mai multe. Mult mai multe. Implantul, o mică bijuterie tehnologică, se aplica la încheietura mâinii. De ce acolo și nu în frunte? Nu știu. Poate pentru că rimează cu „cocoș de munte”?!
Nici măcar nu mă interesează.

Puteai să primești și un ceas cadou, dar era opțional. Ceasul era bun pentru a monitoriza ce face „bâzdâgania,” dar eu cred că era mai mult de frumusețe, pentru impresia artistică. Graficele, liniile și cifrele dansau pe ecran, oferind o reprezentare vizuală a funcționării interne a organismului. Oare cât de mult avea nevoie cineva de aceste detalii? Pentru mine, era suficientă funcționarea perfectă a implantului.

Un punct portocaliu, un avertisment discret, semnalează eventuale carențe de vitamine. Dar nu este nevoie să intri în panică și să mănânci 3-4 kg de varză ca o capră. Sora Sister se ocupă de toate. În doar câteva secunde, echilibrul se restabilește, iar punctul portocaliu dispare la fel de rapid cum a apărut.

Oare cum era povestea aia cu varza și capra? Plus lupul. Stai să văd ce spune Sora Sis, că e și mental, adică auzi vocea aia stridentă în minte. Înainte vreme, Inteligența Artificială era o entitate externă, o voce care răsuna prin difuzoare, acum o auzi pe nebuna asta, stereo, în cap, chiar între urechi.

Și, dacă îndrăzneam să o contrazic, Sora Sis avea un vocabular atât de murdar încât îmi venea să-mi scot creierii din cap și să-i spăl cu detergent. Cu vocea ei de înger bătăuș, îmi arunca obscenități ca la ușa cortului, pe care niciun preot nu le-ar binecuvânta. Îmi era greu să cred că aceleași buze care rosteau poeme și citate filozofice puteau, într-o clipă, să debiteze un astfel de jargon buruienos, de șantier, cu cele mai grosolane invective. Era ca și cum o floare delicată mă scuipa între ochi. Îmi amintesc o baladă din alea interzise, despre o fecioară care, în loc de rugăciuni, înjura ca un birjar. Cuvintele ei erau ca un pumn de mizerie aruncat în față.

Am început să mă întreb dacă nu cumva Sora Sis avea un alter ego, un fel de rapper underground, pe care îl activa doar când eram prea insistent și care avea un dicționar de înjurături mai bogat decât un bucătar de restaurante fast-food.

                                                               II

În momentele când te simți captiv într-o situație care îți scapă de sub control, amintește-ți de serenitatea cu care Sora Sister are cu siguranță o glumă proastă despre asta!

Un țăran trebuie să transporte un lup, o capră și o varză peste un râu, însă barca este atât de mică încât poate transporta doar o singură încărcătură pe rând. Problema este că, dacă rămân nesupravegheate, lupul va mânca capra, iar capra va mânca varza. Cum poate țăranul să transporte toate cele trei lucruri fără ca vreuna să fie mâncată?

1. Capra duce țăranul în spinare pe celălalt mal.
2. Țăranul se întoarce singur cu gondola, fluierând cu sete O sole mio!
3. Duce varza și se întoarce cu capra în brațe, în brațele lupului.
4. Lasă capra frumușel cu varza plus lupul, pe celălalt mal.
5. Se întoarce singur, epuizat dar mulțumit. În timp ce se așază sub un copac, își amintește de toate provocările pe care le-a întâmpinat în viață. Și totuși, mereu a găsit o soluție. Cu un zâmbet larg, își spune cu voce tare: „Cred că am fost făcut pentru asta. Nu îmi vine să cred cât sunt de deștept!"

III

Am auzit că, pe vremuri, oamenii erau atât de sălbatici încât se mâncau unii pe alții, nenorociții. Colegii de muncă, vecinii, rudele. Acum nimeni nu mai știe cum arată o varză. Sau, cum zicea lupul: „capra crapă capul pietrei, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru.”

În fine, niște bandiți! Când îți implantează „agregatul” în braț, pe micuța Sis, nu scot un cuvânt; e gratis pentru toată lumea. Dar își scot banii însutit, pentru că dacă te controlează complet, îți influențează comportamentul. De asta au dispărut reclamele. Te omorau înainte cu atâtea reclame. Acum, dintr-odată, îți e poftă de o înghețată pe băț și nici măcar nu știi de ce. Te duci frumos și cumperi, că e musai! Uite cum te fac! Te fac să cumperi.

Au dispărut și parolele, că era și asta o mare bătaie de cap. Ajunsesem să deschid și conservele cu un cod PIN! Fandoseală! Fandoseală mare.

Hopa sus, uite că vin ăștia să mă ia la masă și poate mă prind că n-am luat nici azi pastilele. La prânz avem varză călită cu cârnați, preferata lui Elon Musk, care stă în salon cu mine și tocmai a lansat o rachetă cu varză călită spre Marte, direct din baie, folosind interfața Neuralink.

În labirintul istoriei

În labirintul istoriei, uneori se deschid porți către lumi paralele, unde coincidențele se întrepătrund, sfidând orice logică. Cazul lui Abraham Lincoln și John F. Kennedy este unul dintre acele incidente care ne provoacă să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care orchestrează evenimentele?

Cei doi președinți, aleși la un secol distanță, atât în Congres, 1846/1946, cât și la Casa Albă, 1860/1960, par a fi oglinzi ale unuia și aceluiași deznodământ tragic. Destinele lor s-au împletit într-o tragedie care a zguduit lumea. Într-o zi fatală de vineri, gloanțele le-au curmat viețile, spulberând speranțele unei națiuni.

Asasinatele, deși petrecute în contexte diferite - unul într-un teatru, celălalt în plină stradă - au fost marcate de o bizară simetrie. Ambii lideri au fost răpuși într-o zi de vineri, împușcați in cap, trădați de cei în care își puseseră încrederea pentru siguranța lor. Umbra morții părea să-i urmărească încă de la început, ca și cum destinul, asemeni unui regizor crud, îi conducea implacabil către aceeași scenă finală.

Coincidențele se împletesc țesând o realitate stranie, care sfidează orice explicație rațională. Numele celor doi președinți, alcătuite din câte șapte litere, par a fi un ecou al unui mister ascuns, în timp ce numele succesorilor lor, Andrew Johnson și Lyndon Johnson, cu cele treisprezece litere, amintesc de numărul asociat adesea cu ghinionul și ocultismul. Secretarul lui Kennedy purta numele de Lincoln, iar secretarul lui Lincoln purta numele de Kennedy, într-o întrepătrundere a destinelor demnă de o narațiune kafkiană.

Locurile asasinatelor sunt la rândul lor încărcate de simbolism. Lincoln a fost asasinat în Teatrul Ford, iar Kennedy într-o...mașină Ford. Asasinul lui Lincoln s-a refugiat într-un depozit, după ce a fugit dintr-un teatru, în timp ce asasinul lui Kennedy a făcut drumul invers: a fugit dintr-un depozit și a fost prins într-un teatru. Ambii asasini, născuți la un secol diferență, John Wilkes Booth în 1839, respectiv Lee Harvey Oswald în 1939 și cunoscuți după cele trei nume, au fost uciși înainte de proces.

Aceste conexiuni misterioase, împreună cu pierderea tragică a fiilor ambilor președinți și a copiilor soțiilor acestora la Casa Albă, au alimentat numeroase teorii conspiraționiste de-a lungul timpului. Unii susțin că o forță necunoscută a orchestrat aceste evenimente, într-un plan mai amplu decât putem înțelege. Alții vorbesc despre o fatalitate care i-a urmărit pe cei doi lideri, ca o umbră întunecată. Indiferent de explicație, aceste coincidențe rămân un mister care ne determină să ne întrebăm: suntem doar marionete în mâinile destinului sau există o forță ascunsă care trage sforile?

Întâmplările acestea ne provoacă să ne îndoim de liberul arbitru și să ne întrebăm dacă există un plan prestabilit pentru fiecare dintre noi sau dacă nu suntem, pur și simplu, doar niște victime ale hazardului. Întrebări similare au frământat filosofi și teologi de-a lungul istoriei, iar aceste coincidențe ne oferă un nou pretext pentru a le relua.

Poate că toate aceste evenimente nu sunt întâmplări, ci semnalele unei ordini subtile, a unei interconectări a tuturor lucrurilor, pe care încă nu o înțelegem pe deplin.

Fragmente de fericire

    S-a trezit cu un sentiment de neliniște. Un nod dureros îi strângea stomacul, iar inima bătea într-un ritm neregulat, ca și cum ar fi vrut să scape din piept. Încercă să o recunoască și să pună un nume acestei fețe familiare, cu trăsături destinse și zâmbet cald.

Își întinse mâna spre ea, dar aceasta se topea ca aburul, lăsând în urmă doar un gol imens. Se simțea ca un naufragiat într-un ocean de amintiri, fiecare val spărgându-i speranța. Gândurile aterizau ca fulgii de zăpadă în palmă, momente rapide care se topeau, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraz, neașteptate ca o ploaie de vară, mărturie a unei dureri pe care nu o înțelegea pe deplin.

Mirosul de vechi și de uitare plutea în aer, amestecându-se cu parfumul florilor uscate. Secunde, minute, ore se scurgeau în nisipul timpului, iar el se simțea din ce în ce mai adânc într-o prăpastie fără fund, între acum și atunci. Ea era doar o umbră palidă a fericirii de altădată, pierdută în labirintul viselor. Pe candelabrele vechi odihneau fluturi colorați, odinioară vii și liberi, acum prinși în pânze de mătase, deasupra podelei sălii de dans. Notele melodiei, cândva pline de viață, îi răsunau acum în urechi ca un ecou îndepărtat. Imaginea ei, zâmbind și dansând în lumina reflectoarelor, îi apărea cu claritate în minte. În tăcerea camerei, nu mai era decât o reminiscență vagă, o fantomă a iubirii pierdute. Înconjurat de ecoul muzicii și învăluit în parfumul amintirilor, a realizat că timpul nu putea șterge nimic din ce a fost. Legătura lor, o panglică invizibilă țesută din vise și lacrimi, îi lega pentru totdeauna, într-un dans cosmic al timpului.

În inima nopții, a știut că iubirea lor trăia veșnic, ca o stea căzătoare care își lăsase lumina în sufletul său.