Sindromul (3)

   

   Eram în excursie pe un oraș plutitor imens, undeva în largul coastelor New-York-ului. Tricou bleu-ciel, pantaloni scurți albi, adidași asortați și ochelari de soare ultimul răcnet.

   Din elicopter se vedea că este așezat pe mai multe niveluri, exact ca vasele alea albe imense cu foarte multe etaje care fac croaziere, numai că în vârf se afla un oraș în toată regula, cu zgârie-nori și tot felul de ansambluri arhitectonice futuriste. Semăna mai degrabă cu o navă spațială imensă, care se deplasa încet, foarte încet pe apa fără valuri.

N-am văzut așa ceva nici în filmele SF, nici n-am citit în vreo carte, dar sigur nu sunt primul care își imaginează (visează) așa ceva.

   Chiar mă gândeam dacă orașul ăsta plutitor se aventurează ocazional și către Atlantic într-o escapadă, deși, îmi spuneam eu în gând, ar fi cam riscant. 

În fine, aveam un apartament extravagant imens, cu pereții din marmură și sticlă și mă pomenesc cu o echipă de zugravi și mă gândesc de ce dracu, eu, ca turist de lux, mi-aș renova apartamentul, care-i treaba mea? Plus, mă gândeam că o să mă mănânce ăștia de bani, nu că aș fi zgârcit dar parcă o rupeau bine pe românește. Unul mă întreabă într-o rom-engleză aproximativă dacă am prin casă niște ''pești'' de pungi din plastic. Zic, ce-i aia? Poate pungi din plastic sau mai bine prelate să pună pe jos ca să nu sară vopseaua, varul sau cu ce dracu dau ei. Mă apuc să caut prin niște sertare și dau de câteva sacoșe de hârtie. 

În timpul ăsta apare o doamnă cu un aparat foto, exact ca pe litoral, doar că nu avea un palmier gonflabil, baloane și o maimuță pentru că era decor natural suficient peste tot, că erau în ghivece, că erau în pământ, palmierii ăștia, nu știu ce să vă spun. 

Cerul albastru, marea albastră, flori roșii peste tot, vegetație verde luxuriantă, totul de un strălucitor intens, că visul era tehnicolor și full hd, am uitat să menționez, pe alocuri 4K. O iau pe nevastă vesel pe după gât să facem poze, că nu știu cum se întâmplă dar în toate visele sunt cu nevasta....nu tu Jessica sau tipele alea de la Victoria Secret, nu tată, nevasta peste tot, să cotrobăie ea în visele mele personale! (Asta mi se trage de la austeritatea rigidă a mamei, că nu mergeam nici la veceu fără bilet de voie! Nevasta e genul opus, chiar prea de treabă dar nu e bine să-ți forțezi norocul!)

Mă apuc să zâmbesc ca un prost deși aia încă nu pregătise aparatul și deja mă gândeam că o să ies nașpa în poze, că așa ies eu întotdeauna, cam urâțel, nu sunt fotogenic. Când eram mai mic l-am și întrebat pe tata, de ce ies eu așa în poze și mi-a răspuns că "ies cum sunt!" Ei pe naiba, dar nu așa arăt eu în realitate...Nu apare mimica feței, sclipirile mele, nimic-nimic, doar o față imobilă, ca în tablourile ălora de la nunți atârnate pe perete deasupra patului conjugal.

   Insula asta plutitoare ar putea să țină pe ea o țară întreagă, orașe întregi așezate pe etaje, iar în vârf o splendoare de clădiri, înalte, care aminteau de Singapore si era la fel de cald. Curgeau apele pe mine, ca Dunărea la Drencova dar era și o briză corespunzătoare.

   Facem câteva poze cu zâmbetul meu artificial înghețat pe mutră și mă întreabă femeia aia cum mă cheamă, ca să mă treacă la catastif. Îi spun eu numele dar nu și adresa. La ce apartament stăm, nu îmi amintesc, o întreb pe nevastă dar și ea se uită la mine, de parcă  s-ar uita pe geam. Zic, nu știu exact dar ne întâlnim tot aici, când sunt gata, întreb? Vineri! Și azi ce e? Marți. Aha, deci peste 3 zile tot aici pe la ora 9, cel devreme. Bine, dar uit să întreb cât mă costă că sigur aici totul e scump, că e luxul de pe lume, am băut ieri un martini și doar măslina a costat cât leafa pe o săptămână. În fine, pleacă asta și rămân cu zugravii, care numai de lucru nu aveau chef, ba îmi cer și niște tescovină. Ia mai dă-i dracu și hai să facem o tură cu elicopterul.

Când să mă urc pe scară o văd pe tipa cu pozele, și parcă am uitat și bruma de engleză pe care o știam. Hau maci...foto...dolars și așa mai departe?!

 Fiftin, zice ea prompt. Hopa, cam scump. Pe bucată? Da, mă calicule...îmi zice pe românește și abia acum observ că e bronzată bine. Mă mai gândesc eu, mă scarpin în cap, zic, e bine. Păi cum să nu fie bine, ''fiftin e chiar ieftin'', un adevărat chilipir!

   Dăm o tură cu elicopterul, roșu ca o jucărie nichelată. Frumos domnule, ce-au făcut ăștia chiar în golf. Se vede New York-ul în depărtare, prin cerul senin fără pic de nor, iar jos e insula plutitoare, cu blocuri înalte, parcuri verzi, amfiteatre, piscine albastre, chiar și câteva biserici albe izolate. Mă gândesc că sunt biserici pentru toate cultele si zăresc câteva catedrale pentru turiști dar aici nu seamănă nimic cu vulgarul Las Vegas, nu e nimic chici, totul pare din viitorul îndepărtat. Mă gândesc dacă or fi și cimitire, le caut din priviri dar îmi dau seama că sunt tâmpit, ce dracu să caute aici, e un oraș de agrement, ce-mi veni? Dacă se apucă vreunul să crape p-aici îl duc ăștia unde trebuie, asta să fie marea lui problemă, să se vadă omul mort că se rezolvă...

Voi ați văzut vise care să aibă sfârșit? Eu, nu prea, de obicei te trezește ceva.

Apropo de Victoria Secret, nu am văzut picătură de fată pe nicăieri, probabil că o să am un vis cu Jessica când o să mă prăbușesc cu un avion, în drum spre o destinație exotică și cu zero supraviețuitori, nenorocitul de mine!

Bate cineva la ușă? Jess?