Aegroto dum anima est, spes est

   Tabere ambele în afli te însuți tine cu este luptă înverșunată mai cea 

  

   

  Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți, te afli în  ambele tabere. 

   

   Există un adevăr universal pe care îl înfruntăm cu toții...fie că vrem, fie că nu. Totul se sfârșește până la urmă... 

Oricât am așteptat această zi, niciodată nu mi-au plăcut finalurile. 

Ultima zi de vară...ultimul capitol al unei cărți, sfârșitul unei simfonii...despărțirea de cineva drag. 

Dar, finalurile sunt inevitabile. 

Cad frunzele...închizi cartea...îți iei rămas bun. Uneori pentru totdeauna. 

Astăzi este una din acele zile. 

Ne luăm rămas bun de la tot ce ne era cunoscut, cu un oftat de lacrimi, la răscruce de drumuri. Tot ce am făcut bun se va destrăma, viitorul e o frânghie în ardere.

O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea cauzată altora...rămâne în final a ta. 

Într-o clipă, pentru istoria, cultura și copiii mei voi fi cenușă. 

    Zeii au înnodat un fir roșu în jurul gleznelor noastre și l-au legat de toți oamenii cărora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi și încurca...dar nu se va rupe niciodată. 

Există anumite persoane care fac parte din noi și care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt șoaptele din inimile noastre. 

Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. 

Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți. 

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple. 

   Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranță pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 

Ele definesc ce suntem. 

Sau ce putem deveni. 

Iar atunci când descoperi acea persoană care te conectează cu lumea, devii cineva diferit... 

   Solfegiul este alcătuit din 12 tonalități. Aranjate în secvențe și în timp, aceste tonalități simple creează o varietate muzicală infinită. Armonie și disonanță, tensiune și fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalități. Dacă am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic și de imens ca Universul...sau tăcut, precum o piatră. La fel de seducător ca sufletul uman. Pentru unii, muzica ridică spiritul până la nivelul unei frumuseți transcendente. 

Alții, pur și simplu aud frumusețea din Univers. 

   Pământul, în timp ce se rotește emite o frecvență, o notă muzicală, la 7.83 hertzi. 

Dar, această frecvență se modifică puțin, din motive necunoscute. Unii spun că exploziile solare sunt cauza sau tulburările electrice din atmosferă. Dar poate există o explicație mai simplă. Poate sunetul planetei este influențat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafața ei, fiecare dintre ele producându-și propria muzică, adăugând propria lor armonie... 

E și așa destul de greu să pierzi pe cineva, dar imaginează-ți cum e să nu ai răspunsuri. 

   Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare...O completă amnistie de suspiciune și tragere la răspundere. 

Este eliberarea unui viitor furat, o promisiune a renașterii... 

Cei mai buni dintre noi vor învăța din greșelile trecutului, în vreme ce, toți ceilalți suntem condamnați să le repetăm... 

   În fața mea s-a sfârșit vara, a pierit toamna și acum se-ntinde iarna. Cu siguranță iarna vieții. 
La fel ca în memorie, stai între lumea reală și fantezia mea. Dacă aș putea fi aproape de tine, dacă aș putea fi acolo unde ești tu, dacă aș putea să mă întind și să te ating...Să te aduc acasă. 

Există oare o cale să te găsesc? 

Există vreun semn ce-ar trebui să-l știu? 

Există un tren pe care să-l pot lua? 

   Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 

Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, Adrasteia mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. Știu un loc în care nimeni nu plânge. 

Asta este viața reală? Este doar fantezie? Doar atât? 

Prins în alunecarea pământului, fără posibilitatea de a scăpa de realitate. Visele sunt reale atât cât durează. Și nu trăim în vise? 

Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie... 

   Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 

Aș da orice... 

Orice pentru încă o zi... 

Pentru încă o oră... 

Nu voi spune să nu plângi, fiindcă nu toate lacrimile sunt rele. Vreau doar să te mai țin în brațe o dată, înainte să devin o amintire... 

Nimeni nu va dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 

Nimic de pierdut și nimic de câștigat. Eliberat de de a mea tristă prietenă, Insomnia. 

Există doar o lampă pe stradă, de pază sufletului meu în aerul dimineții, un partener tăcut care așteaptă, ca și mine, zorile. 

În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. 

Și tot ce văd eu, e că suntem amândoi, împreună. 

Închid ochii și nu mă mai gândesc la nimic.

Nimeni nu știe unde sunt...

Nimeni nu poate să dea de mine...

E perfect...

E secunda perfectă. 

Sindromul (12)

Eram în baie și la un moment dat îmi vine rău. Strig răgușit: 

- Alooo, adu nitroglicerina! 

- Să sting lumina?! 

Situația era disperată. Pe întuneric, mi se încolăcise furtunul de la duș pe după gât iar fundul mi se lipise ca o ventuză de cadă. Mâna stângă nu mă ajuta defel și îmi țâțâia curul de frică, ba mă stropea și apa fiartă peste față!

M-am târât ca un varan spre robinete dar fără un rezultat favorabil și îmi ieșiseră ochii din cap ca la melc din cauza nenorocitului ăla de furtun care mă strangula de gât, ca șarpele cu clopoței, dar nu de clopoțeii lui îmi ardea mie acum. Am împins patinând cu un picior para dușului care îmi fâlfâia agresiv pe la părțile delicate și am răcnit în agonie:

- Vino repede că mor în baie!!

- Iar s-a anunțat ploaie? 

- Ajutor, vinooo, hai!!!

- Mă duc să îți fac un ceai.

Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn de la divinitate, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten pe faianța udă unde am executat un șpagat de-a-n boulea și am nimerit cu fruntea în buza veceului, care m-a trimis în lumea viselor și a nenorocitelor de sindroame.


                                              
                                                   Sindromul (12)


Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!

                                                        
                                                             I  
   

   Am venit acasă mai pe seară cu Busuioc și l-am găsit pe tata în fața marchizei, cu un chiștoc de Snagov, că așa obișnuia, suda țigară de la țigară, câte două nenorocite de pachete pe zi. Nu ne-a crezut că avem bilete de voie așa că i le-am arătat, ștampilate frumos și cu semnătura originală a doctorului, dar nici așa nu ne-a crezut, drept pentru care am lăsat-o baltă.

Busuioc avea mare talent actoricesc, dăduse examen la Institutul Teatral și nu luase dar făcuse o impresie grozavă. La proba de dicție, după ce-a recitat un fragment din Othello în limba rusă, scena cu batista, Desdemona, davai zdreanța! Cacaia zdreanța, Otielo?! l-au pus să facă ceva spontan și le-a venit la ăia ideea tâmpită să facă ăsta ca becul! Busuioc a dat să iasă din sală și comisia l-a strigat, alo, ho, ce faci dom'le, unde pleci? 

- Vă las pe întuneric!

L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.

Am mâncat și ne-am băgat la somn, dezamăgiți de lipsa definitivă de interes a tatălui meu pentru noul nostru album, compus în infirmerie, cu două chitare și o tobă improvizată.

                                                         

                                                     II

   

   A venit și prima zi de tragere, un eveniment mult așteptat, atât de noi cât și de ei, un moment de neuitat. I-au încolonat pe soldați de la ora 4 noaptea, că era drum lung până la Poligon și i-au dus numai în pas de defilare, prin tot orașul, așa, la caterincă, iar pe unii i-au băgat prin apa Buzăului, că după aia ne-au umplut infirmeria cu bronșite, de la apa rece dar asta e o altă poveste.

Eu și Cristi am mers cu salvarea, ca boierii, ba am tras și un pui de somn pe targă, respectiv pe canapea. Aveam la noi un termos cu supă de pui, din plicurile alea sârbești de la polonezi aduse de ruși, plus două căni de campanie.

   Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din punctajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.

Ne-au dat AKM-ul să tragem în ''mama și copilul''. Pe mine mă strigă Sperilă, băăă, să pui cătarea la 2, eu mă întorc nedumerit și toți se aruncă disperați la pământ, în frunte cu Sperilă. Ridică arma, mistrețule, că ne omori pe toți! Am ridicat pușcociul și îl văd pe Sperilă cum aleargă la mine mâncând pământul. Se uită la armă, se uită și la mine contemplativ și reglează niște chestii, el știe ce.

   Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușca lângă mine, frumos, pe iarbă.

După ce au terminat toți, vine Sperilă să vadă țintele cu ochii lui, apoi îmi cere cartușele. Le caut prin iarbă și îi dau două. Unde sunt restul, zice. Păi nu le-am tras, că am doborât țintele. Se uită el în încărcător, gloanțele erau acolo. Se închină cu o mână iar cu alta le pune într-o pungă. Îmi ia și arma și mi-o dă pe a lui, că cică a mea trage mai bine! 

Asta înseamnă să lași pușca dracului în rastel, să stea liniștită acolo, plină de păianjeni și să n-o tot freci zilnic, cu tot felul de uleiuri și unsori!

                                                     III
   

   La unitate ne ia doctorul în primire, că de ce îl ținem pe Busuioc de 3 săptămâni?! Are gripă, spun. Are o p....! Mâine să-i dați drumul! A doua zi, Busuioc era tot acolo, că jucasem fotbal seara și își rupsese un picior. Jucam fotbal doi cu doi pe coridor iar ușile erau porți și dăi și rupe, că nu puteai să driblezi în spațiul ăla mic cu mingea de handbal, așa că trăgeai în pereți, în tavan și unde nimereai. Am spart nu știu câte becuri și geamuri iar tavanul era ''tapetat'' cu sute de forme sferice, că s-a uitat odată doctorul ca Gânditorul de la Hamangia și nu a înțeles nimic! Zice, să zugrăvim neapărat la primăvară, ce p... mă-sii s-o fi întâmplat?!

Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alergătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.


                                                        IV

   Aveam câțiva ofițeri ciudați. Ne trezim cu unul pe la 11 seara când ascultam AC/DC la maxim cu sticla de coniac pe masă. Nu știu cum intrase că era cheia la mine. Omul ne zâmbea amabil dar noi înghețasem în bocanci. Zice blând, eu când sunt de serviciu dorm în patul doctorului.

Ne uităm unul la altul, care pat, ăla de consultații? Mă rog, îi așezăm noi acolo o pernă, ii dăm și o pătură, își pune ăla tacticos halatul alb, boneta și stetoscopul după gât, noi ne crucim dar îl lăsăm în plata lui. Ne roagă să-l trezim până să vină doctorul...Foarte bine, fiecare cu damblaua lui.

                                                          V
   

   Eu mă duc în cabinetul dentar să compun cu Busuioc câteva piese de neuitat, cum ar fi ''Sfioasa Andromaca'' și ''Unde mă duci, bestie!'' și pe la 2 noaptea bate cineva violent în geam de ne-a sărit inima din loc și sticla din mână. Arată-te la fereastră, tună vocea, zgâlțâind balamalele! Eu îi spun lui Busuioc să deschidă el, că era singurul treaz și asta face. Ce sunt urletele alea, întreabă OSU, că el era. Ne pregătim pentru un cenaclu literar-artistic, e spontan Busuioc. Ce cenaclu, bă, cu zbieretele astea?! Sunteți nebuni?! A plecat apoi să colinde și pe la alții, în timp ce Busuioc a stins lumina și a început să cânte un bluzan, acompaniindu-se la chitară: 

''Prin câmpia cea eternă, 

Trece Shakespeare c-o cisternă!''

Sindromul (11)

   Bărbatul se întoarse acasă târziu în noapte, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și celorlalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.

Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era parțial distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.


Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.

   Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința.

Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și, vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!

Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.


   După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.


   Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.

Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.

Sindromul îi revenise.

Sindromul (10)

   

   Am ajuns la amărâta aia de cale ferată pe la ora 11 noaptea. Era o ceață nenorocită că rezemai bicicleta de ea, nu vedeai nici la doi pași. Am ciulit urechile dar nu se auzea niciun tren, așa că am traversat pe repede înainte, sărind peste șine ca un popândău încolțit, bazându-mă pe proverbul popular, ''prost să fii, noroc să ai!'' Am scăpat și de data asta și până să-mi trag sufletul, am văzut în depărtare Infirmeria înconjurată de o vâlvătaie portocalie. Un incendiu, exact asta ne mai lipsea...

Sar pe betonul ud și mă strecor printre tufișuri, ca borfașii, să miros iarba de la rădăcină. Întru direct pe ușă ca să-i scot pe nenorociți afară, să nu ardă ca șobolanii. Nu mirosea a fum, așa cum mă așteptam, ci a medicamente, cu un iz discret de țuică de prună! Mă duc în salonul bolnavilor și găsesc ușa baricadată. M-am gândit că ăia sunt deja pe post de frigărui la grătar și forțez ușa. Cu mare greutate și înjurături, sunt lăsat să intru. Ce se întâmplase? 
Iată evenimentele senzaționale care au avut loc în acea noapte:

                                            
                                                      II


La ora 9:35, chiar după stingere, sergentul Capră Petrică, internat la noi, a ieșit afară, să fumeze un Carpați. A observat o lumină portocalie deasupra clădirii, colorând intens ceața. Deși lumina persista încă, după vreo 10 minute s-a dus să se culce, crezând că e vreun planton care se joacă cu lanterna. 

La ora 9:45 soldatul Dorel Tilihoi s-a deplasat către spălător dorind să-și facă necesitățile. Locul se află la capătul celălalt al clădirii așa că avea de străbătut tot holul. Pe la jumătatea drumului a sesizat că în spatele lui se află o siluetă întunecată, neagră, lipită de perete. Avea o înălțime de circa 1,90 - 2 metri dar din cauza întunericului nu se vedea niciun detaliu, mâini, picioare sau cap.
A strigat: Care ești, bă, acolo?! Nu a primit niciun răspuns și de frică s-a întors în dormitor. 

Peste vreo 5 minute a ieșit iar, că făcea pe el și a văzut silueta din nou, de această dată lipită de geam. E bine de știut că geamurile au obloane care se închid peste noapte. S-a întors din nou în dormitor și le-a povestit celorlalți ce a văzut dar aceștia au făcut mișto de el și au râs. A ieșit abia peste 10 minute și cum nu a mai văzut nimic, de această dată a mers direct la veceu în pas vioi. Până să ajungă acolo, a sesizat mișcări de trupe în spatele lui și a văzut arătarea neagră, de vreo doi metri, care se mișca greoi. Nu a văzut dacă avea picioare dar a remarcat două brațe în formă de paranteze, cu gheare lungi, care atârnau pe lângă corp și coarne pe cap, îndoite spre spate. Mișcarea nenorocitului semăna cu cea a cosmonauților care, cică, ar fi ajuns pe Lună. În acel moment, soldatul s-a speriat rău de tot, a rupt-o la fugă și s-a închis într-o cabină. Cum arătarea venea drept spre el, s-a urcat disperat cu picioarele pe tron, iar când a auzit ghearele râcâind la ușă s-a căcat pe el de frică, la propriu! Urletul lui a fost auzit tocmai din salon unde au zbârnăit obloanele de la geamuri, care s-au deschis singure, inexplicabil, cu ferestre cu tot, lăsând să intre înăuntru vântul rece și apoi s-a luat lumina.

                                               III


Bolnavii s-au speriat groaznic și au ieșit buluc pe coridor să vadă ce dracu se întâmplă și cine se ține de glume proaste în toiul nopții. Au zărit silueta la capătul holului, înaltă până la tavan și Cristi, mai curajos, a aruncat înspre ea cu o sticlă de bere Gambrinus. Din cauza întunericului nu au văzut dacă a nimerit-o între coarne dar au auzit clar un miorlăit care le-a înghețat sângele în vine. Au intrat cu toții valvârtej în dormitor și au baricadat ușa cu paturile metalice. Fiindcă obloanele erau deschise, au văzut cu spaimă cum toate luminile din Unitate se sting pe rând, una câte una, într-o liniște prevestitoare de rău, iar o ceață portocalie a cuprins cazarma ca într-o gheară.

Cristi și-a luat atribuțiile în serios și a ordonat să fie închise ferestrele și să se aprindă o lampă dar chiar atunci au văzut o umbră mare afară care fugea cu pași greoi, de parcă era scafandru. Au lăsat obloanele și le-au legat cu sârmă de covrigi ca să țină mai bine. Pe dinafară se auzeau râcâieli și miorlăituri sinistre, de parcă însuși dracul încerca să pătrundă în cameră și să le devoreze sufletele. 
Tocmai atunci m-am găsit să bocănesc și eu la ușă, bătând cu pumnii și picioarele, reușind să-i sperii și mai rău.


                                                   IV


   După o oră de acalmie relativă, ipoteze, supoziții și explicații, sergentul Capră a luat brusc taurul de coarne si o cârjă în mână și a spus cu dârzenie: Veniți doi inși după mine, că-i pocesc eu moaca lu' maimuțaru' ăsta! A ieșit primul pe ușă și după cinci pași a ridicat cârja ca să-i dea lu' ăla în cap, după care a rămas așa, ca o statuie, paralizat de la buric în sus și de la buric în jos, de parcă fusese trăsnit. 

Eu și Cristi am încercat să intervenim dar n-am putut să ne mișcăm, ba nici să gândim, rămânând la fel de țepeni ca sergentul. Am văzut umbra aplecându-se să-l cerceteze pe Capră și apoi a dispărut în salturi laterale, iar noi abia după aceea am putut fugi înăuntru să-i chemăm și pe ceilalți dar aceștia n-au venit, de frică. Cristi a scos un briceag și a zis că îl omoară pe ticălosul ăla indiferent ce dracu e!

Mai târziu, soldatul Buhuși a spus că a văzut umbra dispărând, ca un om care fuge prin apă, aplecându-se mult într-o parte și alta dar nu ca un urs sau un alt animal, că văzuse urși destui. Parcă plutea, când pe un picior, când pe celălalt...

Dintr-o dată a început unul să strige: ''Săriți, văleu, că a murit sergentul!" 
Așa era, îl uitasem pe hol, că parcă eram la balamuc!
L-am apucat pe Capră de craci vreo doi-trei inși si l-am târât în dormitor unde l-am depus pe un pat. Avea ochii deschiși și privirea fixă, ca o scrumbie afumată. Nu am putut să-i descleștăm mâna de pe cârjă și din acest motiv ne-a fost frică să-l înviorăm cu vreo două-trei perechi de palme.

După circa zece minute de la înspăimântătoarele întâmplări, sergentul a început să-și revină. Și-a descleștat mâna și cârja a căzut dracu pe podea, apoi a zis că nu-și mai amintește nimic din clipa în care a ieșit pe ușă. 

Bineînțeles că nu a mai dormit nimeni în noaptea aia, am comentat evenimentele recente în fel și chip, zgâindu-ne îngroziți unii la alții!

Spre dimineață a revenit curentul și s-au aprins becurile, provocând mai multe țipete isterice. Afară dispăruse și lumina portocalie și ceața aia nenorocită.


                                                       V


   Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l caut pe soldatul Tilihoi Dorel, care dispăruse de la ora 10 la spălător. Peste tot erau uși încuiate și ferestre zăvorâte, așa cum le asigurasem cu mâna mea.

Pe de altă parte, nedorind să mai petreacă în Infirmerie încă o noapte de groază, 12 din cei 15 bolnavi au fugit încă de dimineață pe unde au apucat. După vreo două zile i-am dus de bunăvoie cu autobuzul la Săpoca.


   Pe la ora 7 a venit doctorul, supărat nevoie mare. Ce-ați făcut, mă, tâmpiților? Ce e debandada asta? Ne-a luat de perciuni, așa cum obișnuia adeseori și ne-a dus în biroul lui. Peste tot erau ștampile d-alea mari cu MINAT! Chiar și pe pereți și pe dulapul cu medicamente și în sala de mese, peste tot! MINAT, MINAT, MINAT! Au intrat ''spionii'' ca-n brânză, zice el, poate or fi luat și steagul unității dar la voi nu mă așteptam să fiți așa de blegi! 
Degeaba am protestat noi că au venit extratereștrii cu coarne întoarse și OZN-uri portocalii, ne-a tras câte o scatoalcă după ceafă și ne-a trimis să luăm vopsea albă ca să acoperim repede nenorocitele alea de ștampile!

Foarte bine, nu am putut explica cum dracu au intrat spionii ăia în Infirmerie și mai ales cum au ieșit, lăsând totul încuiat pe dinăuntru dar colac peste pupăză, l-am găsit într-un final pe soldatul Tilihoi Dorel, tot la veceu, închis în cabină și cu centura de gât!
Adormise, săracul. 



Mai târziu, am aflat că băieții care ne ''bântuiseră'' făceau parte din temutul Batalion 404 sau ''Comandoul lui Truțulescu'' de la cercetare - diversiune, care se strecurau în unitățile militare pentru a le vâna vulnerabilitățile!

Ținta ăstora, în afară de a ''mina'' tot regimentul, era să captureze steagul unității, care era păzit cu prețul vieții de mai mulți soldați înarmați până în dinți! Se spunea că dacă o unitate rămâne fără steag, putea fi chiar desființată!

Din motive necunoscute, unitatea noastră nu a fost desființată!

Sindromul (9)

   

    Era o sărbătoare, nu-mi mai aduc aminte care dracu era și cum stăteam singur ca de obicei, că noi aveam o înțelegere, de Paște și de Crăciun eu rămâneam la Unitate iar Cristi își lua permisie, iar după aia plecam eu ca boierul câte 6 zile, că cică mă sacrificam...În realitate nu era chiar așa tragic, pur și simplu nu agream sărbătorile în familie pentru că veneau toate neamurile și nu-mi plăcea nici mâncarea, nici atmosfera, era plictiseală la greu și așa mai departe. 

Totodată în cartier se petreceau scene apocaliptice, guițau porcii, se ascuțeau cuțitele mari de înjunghiat, erau dâre de sânge pe zăpadă, fumul de la focurile de lemne se amesteca cu ceața și preferam să plec dracu la un nenorocit de film ca să scap de teroare, însă când mă întorceam puțea a carne fiartă și șorici pârlit și alte ''porcării'', că dacă îți făceai analizele ieșeai 85% porc! 

De Paște, ce să zic, eu și oaia! Eu și oaia n-am fost niciodată prieteni. Am fost odată la niște rude cu nevasta, nu știu ce naiba a fost în capul nostru și n-am mâncat nimic, păi de unde să bănuim noi că de Paște ăia au făcut mâncarea tradițională?! Dăăă? De unde să știm? Nici brânza de oaie din plăcintă n-am mâncat-o. Se poate spune fără exagerare că am făcut-o de oaie! Nu ne-au mai invitat niciodată, așa de rău s-au ofticat pe noi, sau nu ne-am mai dus, nu mai știu, că noi mâncam pizza de sărbători la un restaurant și după aia mergeam la un teatru sau la film.

   

   În fine, mi-aduc ăia un bolnav, că cică a fost la cules de roșii și a mâncat în neștire deși i s-a spus că sunt stropite. Deduc de aici că era în ajunul unui Paște târziu. Și avea ăla niște simptome nasoale, convulsii, crampe și arăta la față ca un rahat așa că i-am făcut repede un intravenos și am chemat salvarea din parcul auto. Salvarea noastră a fost că a venit imediat, l-am urcat pe dobitoc în spate și eu cu el, și am plecat în trombă. La intersecție, șoferul o ia la stânga și încep să-i bat disperat în geam: ce faci, mă, tâmpitule, acolo e Ploieștiul, întoarce dracu și ia-o la dreapta! În timpul ăsta bolnavul făcea spume la gură și dăduse ochii peste cap, așa că am trecut la resuscitare. Ajungem noi la Spital, după 5 minute și îl duc direct la urgențe, pe masă. Doctorul de acolo țipă la o asistentă să-i facă un intravenos dar apuc să-i spun că i-am făcut deja. Când, mă întreabă? Acum 10 minute! Bun, s-ar putea să-i fi salvat viața!

Atunci m-am dumirit eu că la Spital mai erau câțiva mâncători de roșii stropite, de la alte unități, care erau în stare critică. N-am mai stat să pierd vremea că n-avea rost și viața-i scurtă, așa că am plecat la Unitate. Am uitat să precizez că doctorul nostru ne-a pus în vedere încă de la început să nu-l deranjăm niciodată cu telefoanele! Dacă e o urgență, duceți-l la spital iar dacă e mort, la morgă!

Dimineață vine căpitanul Sperilă la mine, să mă deranjeze pe la ora 10, că era OSU (ofițer de serviciu pe unitate). Descui ușa și mă burzuluiesc la el, ce-i domne la ora asta? Bă, hai că-i nasol tare, cică a murit ăla pe care l-ai dus aseară! Păi l-am lăsat stabil. Nu știu, hai acolo!

Mă îmbrac eu regulamentar și plecăm. La un moment dat, se oprește Sperilă și se uită lung la mine. 

- Bă, tu de când nu te-ai mai bărbierit? 

- Asta e marea problemă? 

- Să-mi aduci aminte când ne întoarcem să te bag la arest, se înăsprește el! 

- Nu zău, și cine mai rămâne la Infirmerie, că sunt singurul sanitar din Unitate! 

Căpitanul și-a făcut o cruce mare și n-a mai zis nimic. Ajungem la spital și mergem direct la etajul 4, la reanimare. Totul era vraiște p-acolo, ca după război, perfuziile date la o parte și numai cearșafuri peste cap!

- Hai că ne-a luat dracu, zice căpitanul, ce-i spun eu mâine comandantului? 

Asta îi păsa lui, ce-i spune mâine comandantului! 
Vine doctorul și dă noroc cu mine. Observ în treacăt că și el e cam nebărbierit. Zice, domnule ofițer, bolnavul vostru a scăpat, e în salon bine-mersi, să-i pupi mâna băiatului ăsta că i-a salvat viața. Doar el a scăpat pentru că sanitarul a procedat ca la carte. 

În fine, de pupat mâna nu aveam pretenții dar nici măcar o nenorocită de bere la halbă n-a dat domnul Sperilă. 
M-am ales cu o diplomă de merit și m-a scos comandantul în fața regimentului ca să mă dea exemplu. Că eram cu boneta pusă invers și cucul la spate nici nu mai contează...

Peste vreo două săptămâni, doar ce se înnoptase, vine micuțul Sperilă la mine să-l ajut să încarce doi saci de cartofi. Nici te rog, nici noapte bună, nici mulțumesc! 

I-a urcat într-o mașină și dus a fost.

Sindromul (8)

   Căpitanul Sperilă mi-a promis la modul cel mai nasol cu putință că o să facă cerere la Minister ca să fac armata din nou! Pe motive fără niciun motiv sau mai știu eu ce! Asta ca să îl visez noapte de noapte și să mă trezesc lac de sudoare!

In the Army Now - Status Quo:

"Împușcături răsună în puterea nopții

Sergentul strigă - Sări în picioare și luptă!

E oare iluzie sau e realitate?

Oho, ești în armată, acum, băiete!''

   
    M-am întâlnit și după armată cu Sperilă, care acum era locotenent-colonel, la un magazin alimentar, ocazie de care am profitat ca să-i strig de după un raft cu glas pițigăiat: Să trăiți dom' colonel, cu bășina-n portofel!

Nu știu cum dracu m-a văzut printre două conserve de fasole boabe și mi-a strigat ranchiunos:

Ce, crezi că te-am uitat? O să vii tu înapoi la mâna mea, mistreț neinstruit ce-mi ești!

M-am limitat să-i arăt limba și am plecat pentru că n-aveam chef să mă iau în gură cu el. 

                                                 II

   Eram în Infirmerie. Nu contează cum am ajuns acolo ci important e că am ajuns acolo.

Stăteam la masa de seară cu Cristi, un coleg sanitar și mâncam cu mutre acre niște macaroane leșinate cu brânză grețoasă și gogonele. În Infirmerie aveam o sală de mese pentru bolnavi, destul de încăpătoare, care la acea dată era cam goală, că așa era vara, nu prea se îmbolnăvea nimeni. 

Adusesem bucătarul Unității, pe motiv de boala lui Calache, care era soldat în termen și el,  ca să ne gătească personal fripturi suculente cu cartofi pai sau alte rețete personale, că ne săturasem de pâine prăjită în ulei, cu mujdei de usturoi! După 3 săptămâni l-am externat, la presiunea lui Sperilă și am revenit la nenorocitul de meniul obișnuit.

În fine, după ce au terminat de mâncat bolnavii, mi-am adus aminte că aveam o damigeană plină ochi cu vișinată, adusă de un șofer pentru tata, tocmai de la Siriu, o minunăție de licoare pe care am șutit-o din beciul de acasă, că ăsta era avantajul să locuiești la doar 10 minute de locul unde faci armata. Tâmpitul de Cristi era de părere s-o punem la rece în chiuvetă și i-a dat indicații unui biban în acest sens, numai că neisprăvitul a scăpat damigeana din mână, care a căzut pe pardoseală și s-a făcut țăndări iar lichidul s-a împrăștiat peste tot! Puțea a țuică de te țineai cu o mână de nas și una de perete plus că ne-au dat și lacrimile, de ciudă.

Am contemplat descumpăniți scena oribilei crime câteva minute bune, apoi am început să facem planuri de acoperire a dezastrului.

                                                  III

   Primul lucru înțelept a fost să dăm drumul la geam, că ne sufocam acolo, ocazie cu care și-au luat zborul mai mulți guguștiuci din copacii apropiați.

După aceea ne-am luat cu mâinile de cap și am purces la treabă, care cu balaurul, care cu o cârpă, care cu mopul, ca să dirijăm apăraia la canalizare, pentru că am aruncat și câteva găleți cu apă. Mirosul, însă, nu prea se lăsa dus. Cristi zice să dăm cu cloramina B dar fără niciun rezultat notabil. Mie îmi bubuie mintea să dăm cu spirt după care să-i dăm foc! Ne-a luat vreo oră să stingem incendiul dar țuica parcă se refugiase în pereți. Pe jos aveam mozaic și am chemat câțiva bolnavi să mai spălăm de câteva ori. Cum intra câte unul, își punea mâna la nas. Zic, s-a vărsat o sticlă de spirt. Da, cum să nu, spirt de prună!

Pe la 11 noaptea parcă era mai bine. Bate cineva la ușă. Ne-a ajuns inima în gât. Să vezi că e micuțul Sperilă, ne belește pe toți! O iau la stânga pe holul întunecos, vreo 10 metri, apoi cotesc la dreapta către ușa de la intrare. Orbecăind să deschid lumina, m-am împiedicat de un ficus care-mi stătea în cale și am căzut cu el in brațe, mai să-mi rup un picior, că așa mi se intamplă când sunt surescitat, mă grăbesc. La ușă era un soldat. Zice, dom' șef, mă ia cu friguri și mă doare capu de mor! 

Zic să văd dacă nasu îi funcționează, auzi măi, simți ceva, vreun miros? 

Parcă zici că-i distilerie, dom șef, duhnește de-ți lăcrimează ochii! 

Lasă mă, că ai temperatură mare, ți se pare. L-am băgat în cabinet, l-am consultat, i-am dat medicamentele și l-am internat în salonul din dreapta, trăgându-i pătura peste cap.

Toată noaptea n-a dormit nimeni, aveam și doi bolnavi cu piciorul în ghips, i-am scos și p-ăia la rașchetat și am dat drumul la toate geamurile. Am șters și pereții îmbrăcați jumătate în lambriuri albe de plastic, ba și tavanul, cu bureți legați de cârje.

                                                    IV

   Dimineață vine doctorul nostru, că mai erau și alți doctori care nu aparțineau de noi. Zice, roșu la față ca sfecla vânătă, ce p... mă-sii ați făcut mă tâmpiților, miroase a țuică de pe alee, ne jupoaie comandantul pe toți, vai de mama noastră! După ce a zăbovit puțin pe la perciunii noștri și ne-a înroșit urechile zdravăn, zice, spălați naibii pe jos, călăilor! Păi am spălat toată noaptea. Mai spălați de vreo 200 de ori, nefericiților, că ajungem toți la BeDeu (Batalionul disciplinar), asta nu-i chestie de bulău și dormit 3 zile pe țambal, vandralăilor!!

Am scos iar bolnavii pe sectoare, inclusiv ăia cu picioarele în ghips, am spart un geam în bucăți ca să aibă cu ce rașcheta și dăi iar cu balaurul, de data asta mai cu tragere de inimă, peste tot, că nu mai fusese Infirmeria așa curată de la inaugurare. La WC-uri mirosea a parfum de levănțică, mai lipsea câte un nufăr în gaura closetului...

Vine și doctorul Covrig, un om cumsecade de altfel dar care acum se uita consternat la mutrele noastre. Ce-ați făcut, mă, copii, m-ați nenorocit, la 10 vine generalul, șeful ăl mare, pentru tratament! Ne trimite pe toți la Cocargeaua, disciplinar, pe Borcea, cel puțin 2 ani! Puneți mâna și faceți bec aici, bețivilor!

Ce înseamnă și norocul omului, Dumnezeu e sus și vede, n-a venit generalul în acea zi dar a telefonat că vine mâine. N-a venit nici Sperilă, că l-au ajuns blestemele, i-a fugit cumnatul în Germania de Vest chiar în seara cu pricina și l-au luat la interogatoriu.  Mai târziu l-au degradat și l-au pus să divorțeze. Așa a ajuns iar din nou încă o dată căpitan, că fusese maior, iar cu soția stătea ca și mai înainte doar că nu aveau acte.

                                                        V

   Bine, bine dar beleaua plutea în aer, nu trecuse. Doctorul nostru dăduse bir cu fugiții iar Covrig m-a însărcinat pe mine să-l primesc pe general mâine, pentru tratamentul cu vitamine și aerosoli, ba m-a pus să notez totul pe hârtie și să-i răspund ca la școală ce am de făcut. La plecare mi-a spus că dacă întreabă de el să spun că are o cezariană. Depistând privirea mea indecisă și-a dat seama de eroare și a modificat din mers: nu eu măi, găsește tu ceva!

Pe seară am plecat prin Unitate, la vânătoare de bolnavi. Care vrei mă, să stai la Infirmerie o săptămână? Ăla eu, ăla eu. Am ales câțiva hăndrălăi și le-am făcut formele de internare cu tot felul de boli închipuite: enterocolită, sculament, varice, IACRS și așa mai departe.

Gata băieți, treceți la șmotru, ce credeați că ați venit la pension, luați balaurul de coarne iar restul rașchetați parchetul! Și Infirmeria era mare, avea vreo 15 camere, plus holurile. Oricum, băieții erau bucuroși că nu mai trebuiau să facă marșuri noaptea cu masca pe figură iar seara să participe la jocurile tradiționale, trenul cu roți pătrate sau dezechiparea la bățul de chibrit.

A venit și dimineața, n-ar mai fi venit. La 5 eram în picioare, deși generalul venea la 10. Am golit câteva sticluțe de parfum pe holuri și niște cloroform și mi-am turnat și eu în cap niște colonie, că se impregnase al dracu miros de țuică și în haine și pe corp.

De obicei stăteam în halat și în adidași, plus pantalonii și cămașa de armată dar acum era altceva, m-am îmbrăcat regulamentar cu uniforma stoc, cu boneta aia pe cap și cucul regulamentar. Îl întreb pe Cristi, cum arăt? Zice, parcă ești un neamț din al doilea război mondial. Îmi mai pusesem și banderola aia roșie pe mână, cu litere albe, SSU, adică sanitar de serviciu pe unitate dar U-ul nu se mai vedea.

                                                     VI

   Vine generalul la 10 punct. Tremurau izmenele pe mine și gândul îmi zbura la camarazii care spărgeau piatră de mai bine de 6 luni, la BD, pentru că intraseră noaptea prin efracție în cantină și furaseră două conserve cu pate de ficat.

Iau poziția de drepți și strig: Să trăiți dom general! Lasă doctore, îmi spune jovial generalul, hai să trecem la treabă! L-am condus în cabinetul doctorului Covrig și am aliniat fiolele cu vitamine, B1, B6, B12, ca pe soldați.

- Să-i urezi sănătate doctorului din partea mea, zice generalul, am auzit că e bolnav.

- Da, are sculament!

Generalul era preocupat să-și dea jos pantalonii ăia cu vipușcă roșie în vine și să se întindă pe pat. Am scos ditamai seringa, că era ceva înghesuială de vitamine și i-am făcut injecția cu bătaie, că asta era procedura mea standard. Un dos de palmă peste buci și vata înmuiată în xilină, ca să nu simtă nimic.

După aceea, generalul mi-a mulțumit și a trecut la aparat. Am turnat niște fiole într-un vas, cum m-a învățat doctorul, nu mai mi-aduc aminte procedura, i-am pus masca de aerosoli și l-am acoperit cu un cearșaf. Aveam și un ceas roșu din plastic, setat pentru 20 de minute.

Generalul începuse să moțăie și sforăia ușor. După timpul regulamentar, sună nenorocitul ăla de ceas, că mi-a sărit inima din piept. Generalul, nimic. Cum să-i zic? Bre, domne, alo, generale, permite-ți să raportez: v-a sunat ceasul! L-am hâțânat ușor dar nici gând. Mi-a trăsnit prin cap că poate i-a venit rău așa că i-am tras brutal cearșaful de pe cap. A deschis ochii buimac, și-a scos masca aia de pe față și s-a ridicat. Mi-a mulțumit politicos și mi-a urat o zi frumoasă, vesel și bine dispus, ba a schițat și câțiva pași de cha-cha-cha pe holul de la ieșire.

După ceva timp mi-am dat seama că d-aia și făcea aerosoli, avea probleme cu căile respiratorii și nu avea momentan simțul mirosului. Puteam să trag și vreo două bășini că nu sesiza nimic!

Am dat vesel telefoane să se întoarcă lumea fără grijă iar doctorul nostru a revenit imediat vesel, pleznindu-ne câte o scatoalcă după ceafă, așa, din simpatie:

- Și mai aveți ceva, mă, din vișinata aia?