Călătorie cu un bilet dus

  Câte trenuri trebuie să iei? Câte vise trebuie să urmezi? Câte lupte trebuie să duci? Câte stele trebuie să numeri?

Doar tu poți decide, nu există un număr magic.

Fiecare persoană are propria sa abordare a vieții și nu există o cale corectă sau greșită. Fiecare dintre noi are propriul său drum și propriile sale obiective, iar ceea ce contează este să ne bucurăm de fiecare clipă.

* * *

Trenul s-a urnit cu o zdruncinătură, vagoanele și-au mărit treptat viteza defilând din ce în ce mai repede pe lângă vilele de la marginea orașului. Eu am o manieră proprie de armonizare a clipei cu acordurile muzicale. Dacă la munte este absolut natural să asculți Jethro Tull sau Led Zeppelin, la mare merge perfect Pink Floyd iar în mașină, pentru drum, Creedence. Cea mai potrivită muzică în tren, pentru mine, este Tangerine Dream. Pe ritmul roților care se rotesc pe șine, acel "padam-padam, padam-padam", regulat și repetitiv, ca bătăile inimii, se poate improviza orice, la fel ca la Tangerine Dream, modele pulsatorii de secvențiere și sunete puternice de sintetizatoare, cu peisaje sonore ritmice, eterice și complexe, ca un fluture simfonic care își deschide aripile. Această muzică este o parte fantastică a coloanei sonore a vieții mele.

Trenul albastru șoptește povești cu glasul lui metalic, ca un portal între lumi diferite și mă ajută să găsesc pacea din evenimentele tragice. O călătorie uimitoare prin sufletul muzicii care rezonează prin minte și inspiră în atât de multe feluri, o metaforă a vieții, cu urcușuri și coborâșuri, cu stații și destinații.

Câte lacrimi trebuie să verși? Câte rugăciuni trebuie să șoptești? Câte iubiri trebuie să pierzi?

Ascultă-ți intuiția și inima, explorează diverse opțiuni și fii deschis către noi experiențe. Fiecare călătorie, fie ea lungă sau scurtă, are ceva de oferit. Învață din fiecare experiență, bucură-te de frumusețea diversității și apreciază miracolul fiecărei clipe. Nu te compara cu ceilalți. Fiecare are propriul său ritm și propriul său drum. Nu-ți pierde timpul cu regrete sau invidie. Concentrează-te pe propria ta călătorie și bucură-te de ea la maxim. Lasă un suvenir în fiecare stație și nu te teme să cobori din tren dacă nu te mai duce spre destinația dorită.

Câte poezii trebuie să scrii? Câte zâmbete trebuie să dăruiești? Câte sacrificii trebuie să faci?

                                                                

                                                                    II

   Trenul urcă pe versanții abrupți ai Alpilor, prin tuneluri retezate ici-colo în păduri de brazi ce abia se ghicesc în beznă. Zăresc mânăstiri cocoțate pe stânci, castele superbe și sate colorate. Ne apropiem de Zell am See. Eu și vecinul de compartiment, pe care abia acum îl observ, primim câte un pahar de vin. Uite, zice el, paharele cu Murfatlar sunt atât de luminoase, încât ai zice că înăuntru ard becuri. Așa e!, am exclamat, luând o gură din vinul auriu. Murfatlarul ăsta e o mică poezie în pahar. Vecinul meu a zâmbit aprobator. Aveți dreptate, e un vin special. Se potrivește perfect cu priveliștea munților. Apropo, ați mai fost la Zell am See? Nu, din păcate, e prima mea vizită. Dar am auzit multe despre frumusețea locului. Abia aștept să explorez orașul și împrejurimile. Aș putea să vă însoțesc, se oferă interlocutorul meu, știți cum se spune, pe munte nu e bine să fii singur, sunt pregătit cu tot ce este necesar, în câteva ore de mers pe jos și apoi cu telecabina ajungem pe creste. Nu, mulțumesc, eu am o altă filozofie despre drumeții și viață în general.

Nu înțeleg, insistă el, vorba unui amic de-al meu, șahist de forță și pescar amator, văd că discutăm împreună și ne înțelegem separat. Și, bazându-ne pe nu știu câte păreri subiective, ajungem totuși la o concluzie obiectivă. Propun să mai bem câte un pahar. Clar, zic eu.

Am reglat aerul condiționat și atmosfera din compartiment s-a mai înviorat. Un ins cu pungi enorme sub ochi, cu barbă și o femeie cu profil de oaie discută în contradictoriu pe culoar, în fața compartimentului, un copil începe să țipe, cineva scapă o înjurătură.

Să zicem că ne aflăm în fața unui munte și amândoi vrem să ajungem pe creastă, încep eu. Dumneavoastră aveți la dispoziție un anumit număr de ore, pe când eu dispun de tot timpul meu liber. Dumneavoastră sunteți înarmat cu o busolă, cu un binoclu, cu mai știu eu ce, aveți și haine de schimb ca să nu vă pierdeți vremea cu popasuri inutile, eu nu sunt decât un drumeț oarecare, mergând pe drumul care mi se pare mai interesant și care nu este întotdeauna cel mai scurt. Dumneavoastră, mereu atent ca să nu greșiți direcția, sunteți foarte puțin disponibil pentru priveliști și discuții...filozofice, în timp ce pe mine nimeni și nimic nu mă oprește să poposesc la un padoc, să dorm în fân și să prind răsăritul lunii sau să fac un ocol ca să văd o peșteră care n-are nicio legătură cu ținta inițială, sau pur și simplu să mă întind în iarbă cu fața în sus și să m-apuc de numărat stelele în timp ce ascult Pink Floyd la căști. Rezultatul? Dumneavoastră ați ajuns pe creastă în timp util și pentru dumneavoastră acesta este și rezultatul urmărit, pe când pentru mine, după cum prea bine se vede, creasta nu e decât un pretext. Vârful muntelui reprezintă sfârșitul călătoriei. Pentru unii doar asta contează. În romane, în filme, chiar și în viață finalul e mai nuanțat. O carte căreia îi lipsește sfârșitul e bună de aruncat. La cinema mulți vin cu întârziere, dar nimeni nu pleacă, vorbesc în general, înainte de a afla cum se termină filmul. În viață toți își doresc un sfârșit cât mai îndepărtat, și foarte puțini sunt aceia care se întreabă dacă dorința lor are vreun sens, și încă și mai puțini care răspund negativ.

Mă opresc și îl caut cu privirea pe vecinul de compartiment dar nu îl văd nicăieri. Parcă s-a evaporat. Sunt singur în vagon, cufundat în blițul fulgerelor. Pe măsuța din fața mea, lângă un pahar cu un strop de vin, văd un petec de hârtie pe care e caligrafiat frumos: Nu există drum către fericire. Fericirea este drumul. - Thich Nhat Hanh. Am ascultat atent și mi s-a părut că aud pași pe culoar. Am alergat la ușă dar nu am văzut decât o grămadă de fluturi. Un tren plin de fluturi.

Piticul Moțăilă

Pretutindeni unde sunt copii, apare și piticul Moțăilă. E un omuleț mititel care se ascunde ziua sub patul copiilor, iar când se lasă noaptea vine lângă copilul care adoarme cel dintâi. Îi așază copilului pe gene oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluture multicolor. Atunci copilul vede în vis un palat cu stâlpi de argint, unde locuiește Soarele, iar alături dorm stelele in camere alăturate.

Dar ce se întâmplă cu fluturele multicolor? El își întinde aripile, copilul se prinde de ele și zboară împreună în noapte, care deodată nu mai e așa de întunecoasă, ci e lumină ca ziua. Zboară, zboară și apoi se lasă în jos, pe cea mai frumoasă floare dintr-o livadă multicoloră, plină de miresme parfumate, unde începe să bea rouă și să mănânce miere dulce.

Piticul Moțăilă are și un fluier fermecat. Șade toată noaptea lângă copilul care visează. Când cântă din fluier, în jur parcă se rostogolesc perle albe, care copilului i se par aievea, încât întinde mânuțele să le prindă.

Dar dimineața, când răsare soarele de aur și razele lui trag cu ochiul în camera copilului, piticul Moțăilă se retrage, își ascunde oglinzile, fluturele și fluierul și se pitește din nou sub pat. Acolo nu poate să-l găsească nimeni. Așteaptă să vină iarăși noaptea și... clipa când se va așeza lângă copilul care adoarme cel dintâi...

(29 ianuarie 2008)

Castelul din chirpici

Într-un orășel uitat de lume, locuitorii trăiesc în conformitate cu trei reguli simple dar fixe: "Întotdeauna mai târziu, niciodată mai devreme! Întotdeauna mai puțin, niciodată mai mult! Întotdeauna mai prost, niciodată mai bine!" Acestea sunt legile pe care societatea le impune, dictând ritmul vieții lor.

Sunt prizonieri ai propriilor obiceiuri, agățându-se de ele ca de o fâșie de hârtie creponată, într-o lume în care totul s-a degradat: inteligența, moralitatea, simțul datoriei, demnitatea. Par tot mai înstrăinați, cu senzația că sunt doar slugi pentru slugile ajunse. În centrul orașului cosmopolit se înalță un castel dărăpănat, construit din chirpici. Este un simbol al decadenței și promiscuității.

Oamenii obișnuiesc să amâne munca și deciziile de la o zi la alta, să se mulțumească cu puțin și să accepte un standard mai scăzut decât cel pe care l-ar putea atinge. De ce să trăiești bine când poți cu ușurință să trăiești prost? De ce să mănânci rafinat când poți să mănânci lături? De ce să porți haine de firmă când se găsesc zdrențe peste tot? De ce să vezi frumusețile lumii când poți admira crăpăturile pereților din camera ta?

Se complac în ignoranță! Cei care au venituri mari, nu știu ce să facă cu banii.

Sărmanii parveniți!

Merg cu una dintre mașinile lor ponosite second-hand ca să-și cumpere pâine de la colțul străzii. Majoritatea au un program zilnic încărcat, mers la hair-stylist, la salonul de spălat pe picioare, apoi la salonul de spălat pe dinți și epilare, sală de fitness, yoga, masaj și ghicit în palmă și în talpă.

Acești parveniți, înarmați cu opulența lor efemeră, au uitat de rădăcinile lor umile, au uitat de ulițele înguste și mizere din care s-au ridicat desculți. Își văd existența printr-un filtru de iluzie, unde servitorii și serviciile costisitoare par a fi dovada unui statut superior. În orbirea lor, ei nu văd că trăiesc într-un oraș de beton cenușiu, unde majoritatea locuitorilor își împart existența între sărăcie și mizerie. În ciuda realității îndoielnice, ei se plimbă pe străzi cu o aroganță teatrală, îmbrățișând o viață de opulență și decadentă decădere, fiind convinși că sunt protagoniștii unor telenovele urmărite cu sufletul la gură de rude, vecini și cunoscuți. Sunt atât de înfășurați în această dramă auto-creată, încât au devenit surzi la țipetele de disperare ale orașului pe care l-au uitat și au extrema halucinație că sunt înconjurați de clădiri futuriste și vehicule spațiale.

De ce să muncească cineva mai mult de 4 ore pe săptămână, când această generație activă este formată din persoane cu dizabilități? Și nu doar fizice - văz, auz, membre lipsă, paralizie parțială sau completă, epilepsie, nanism - ci și dizabilități intelectuale grave și dizabilități psihice. Uită!

Oamenii uită când trebuie să dea dar nu uită când trebuie să ia!

Am ajuns slugă la slugile ajunse!

În timp ce acești parveniți se învârt într-un vis repetitiv al unei metropole grandioase, singura lor realizare în acest orășel uitat de lume, ei bine, singura lor realizare este doar acel amărât castel de chirpici...

The Who - My generation:

"People try to put us d-down Just because we get around Things they do look awful c-c-cold

I hope I die before I get old

This is my generation This is my generation, baby"

The Who - Generația mea

"Oamenii vor să ne trateze ca pe niște g-gunoaie, Doar pentru că ne plimbăm prin lume, Lucrurile pe care le fac ei par îngrozitor de r-r-reci, Sper să mor înainte să ajung bătrân. Asta e generația mea Asta e generația mea, dragă!"

Gardienii întunericului

 

Într-o dimineață mohorâtă, la Paris, Napoleon Bonaparte, un mare om de stat și lider militar, se afla într-o încăpere întunecată, reflectând asupra unei dileme apăsătoare. Era hotărât să construiască o fortăreață care să servească drept închisoare pentru cei mai înfricoșători criminali și bestii umane. Această fortăreață avea să fie cunoscută sub numele de Bastilia.

Napoleon se întreba: “Cine va fi suficient de curajos și de nemilos pentru a-i prinde și a-i păzi pe acești indivizi? Cine va veghea asupra acestor creaturi întunecate, astfel încât să nu scape și să nu provoace haos în lumea noastră?” În acea clipă, ușa încăperii se deschise încet și intră un bărbat în vârstă, cu privire ascuțită și hainele încărcate de istorie. Era Cardinalul Richelieu, un om de încredere al regelui Ludovic al XIII-lea și un maestru al intrigilor politice. Richelieu se așeză în fața lui Napoleon și începu să vorbească cu voce gravă: “Majestate, am auzit de dilema ta și de planurile tale de a construi Bastilia. Aceasta este o inițiativă curajoasă și necesară pentru stabilitatea regatului nostru. Dar să nu uităm că întunericul poate fi învins doar de o altă formă de întuneric.” Napoleon îl privi curios. “Ce vrei să spui, Cardinale?” Richelieu zâmbi misterios. “Majestate, pentru a păzi acești monștri, trebuie să creăm gardieni și polițiști care să fie și ei nemiloși și ticăloși. Oameni care să nu se teamă să intre în adâncurile întunericului și să-i aducă pe acești criminali la lumină.” Napoleon își dădu seama că Richelieu avea dreptate. “Deci, cine ar trebui să fie acești gardieni?” Richelieu își așeză mâinile pe masă și spuse: “Majestate, ar trebui să căutăm printre cei care au cunoscut întunericul în propriile vieți. Cei care au luptat cu demonii lor interiori și au ieșit învingători. Aceștia vor fi cei mai potriviți să păzească Bastilia.” Napoleon își aminti de soldații săi, de oamenii care au trecut prin războaie și suferință. “Da, Cardinale, ai dreptate. Voi crea o forță de gardieni și polițiști care să fie la fel de nemiloși ca cei pe care îi vor păzi.” Și așa, sub sfatul lui Richelieu, a fost construită Bastilia. Gardienii și polițiștii au devenit o parte esențială a acestei fortărețe întunecate, iar întunericul a fost învins de o altă formă de întuneric. Legenda spune că Richelieu a fost cel care a inspirat această soluție ingenioasă, iar numele său a rămas în istorie alături de Bastilia și Napoleon.

Baby boomers (1)

Trebuie să mărturisesc cu mâna pe pick-up, că nu mă impresionează deloc noile gadgeturi muzicale, chiar dacă îți permit să asculți muzică în orice loc și în orice direcție. Eu vreau să ascult muzică la calitatea pentru care a fost ea gândită și chinuită, cu toate obstacolele care îți testează pasiunea. Nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic...😄 Am început să ascult vinil-uri de mic și am rămas rollingstones-ul lor credincios. Nu că aș fi vreun psihopat căruia îi place să se uite cum se învârte discul, dar pur și simplu nu m-au dat pe spate noile tehnologii. Am trecut prin toate fazele regresiei sonore, de la măgăoaia de magnetofon cât o valiză de lemn, la CD-player-ul inodor și insipid, care nu e decât un pick-up fotoșopat; de la DxD-uri la Spotify. Sigur că, în mașină sau în tren apelezi volens nolens la Spotify, ca să-ți satisfaci necesitățile, dar nu se compară, măi frate, sunetul digital cu cel analogic!

                                                        II

Am avut primul meu casetofon stereo în copilărie, un Grundig cu radio încorporat. Era o "bijuterie" pe vremea aceea, ca o broșă de platină cu un rubin răvășitor și pasional, care costa cât două salarii plus o lichidare, că ajunseseră să mă "compătimească" toți colegii și prietenii mai pizmași. Eu eram micuțul Steve Jobs al școlii, mereu cu ultimul gadget în mână.

Grundig-ul meu avea și radio pe ultrascurte, o anomalie pentru epoca aceea mezozoică, populată cu dinozauri. Așa ascultam eu muzică bună la radio: 15 minute o dată la două săptămâni, cea care scăpa cenzurii.
Nu mă omoram după disco, care era la modă în anii respectivi. Eu eram mai rock’n’roll, mai rebel, mai nonconformist. Disco era pentru travoltiști. Eu ascultam muzică adevărată, una care îți vorbea despre viață, despre univers și despre sensul existenței.
Nu ca plângăcioșii de azi, care îți miorlăie la ureche despre bani, femei si mașini. Eu ascultam muzica preferată cu sufletul, nu cu portofelul!

Și, nu aveam nevoie de căști wireless sau Bluetooth. Aveam doar două difuzoare imense și grele ca niște frigidere Indesit, pe care le legam de pereți ca să nu cadă. Să nu cadă casa. Și, când dădeam drumul la muzică, se auzea în tot cartierul. Toată lumea știa discografia Led Zeppelin pe de rost. Parcă îi văd, săracii, așezați cuminți pe bordură până la capătul străzii, că era acolo un magazin alimentar și stăteau la coadă.

"Trampled under Foot".

Casetofonul avea niște butoane mai complicate decât un avion de vânătoare: pornit/oprit, derulare înainte/înapoi și înregistrare, în total trei. Înregistrarea era o corvoadă în sine. Trebuia să găsești casete de calitate, nu alea Orwo din comerț, la 60 de lei bucata, care făceau zgomot ca o drujbă. Eu cumpăram casete BASF sau AGFA de la niște băieți dubioși, care le aduceau din străinătate. Îmi înregistram casetele prin cablu, nu prin microfon, că se prindea și zgomotul ambiental. Am și acum pe o bandă cu Eric Clapton o hămăială de câini comunitari în plin solo de chitară, iar spre sfârșitul melodiei se aude maică-mea cum mă cheamă răstit la masă.

Aveam o colecție prețioasă de casete cu muzică progressive-rock, pe care le ascultam până se rupeau benzile sau se demagnetizau.

Vinilurile erau o altă poveste. Cele mai proaste erau cele autohtone, care se auzeau ca din butoi. Nici discurile din țările vecine și prietene nu erau mai breze dar înțelegeai cât de cât ce se întâmplă acolo. Cele mai bune calitativ erau cele din Germania, Japonia și Anglia, în ordinea asta, dar costau o avere și le procurai clandestin. Acum, măi frate, cine mai are timp să se oprească și să savureze cu adevărat un disc de vinil? Asta-i lumea în care trăim, o lume în care totul trebuie să fie la îndemână, instant și fără efort. Și, să fie foarte clar: nu-mi pasă de părerile celorlalți, nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic!!

P.S. Mâine apare The Rolling Stones - Hackney Diamonds

Secretul lui Polichinelle

Ce se întâmplă când realitatea nu mai este un secret pentru nimeni? Cum ar fi să trăiești într-o lume în care toți oamenii sunt fix ca Polichinelle, acel personaj comic care își bătea joc de lege și de adevăr? Cum te poți adapta la o societate în care nu poți avea încredere în nimeni? Pentru Dumnezeu, ce sens are să te prefaci că nu știi ceva ce știi sau că știi ceva ce nu știi?

Polichinelle apare în multe opere literare și artistice, cum ar fi piesa lui Molière „Domnul de Pourceaugnac”, opera lui Rossini „La Cenerentola” sau baletul lui Stravinsky „Petrushka”. Este descris de Voltaire ca „un bufon nesuferit, care face haz de necaz”. Cunoașteți personajul? Îl recunoașteți?

                                                                     II

Câte ceva din Polichinelle se regăsește în mulți dintre oamenii din ziua de azi. Ei sunt ca niște păpuși manipulate de forțe invizibile, care își schimbă mereu rolurile și identitățile în funcție de interesele lor egoiste. Nu au valori sau principii solide, ci se adaptează la orice situație, fără să le pese de consecințe. Sunt niște ipocriți care se cred ceea ce nu sunt, care mint și înșală fără scrupule. Nu au respect pentru ei înșiși sau pentru ceilalți, ci își bat joc de tot ce este sacru și frumos.

Ca să lămurim dilema definitiv și irevocabil, ca să nu spun irefutabil, "Secretul lui Polichinelle" este o expresie care provine din teatrul de marionete francez, unde Polichinelle era un personaj comic, care credea că poate să scape de orice pedeapsă dacă rupea pagina cu legea pe care o încălcase! Expresia înseamnă un lucru care este considerat o mare taină, dar care, în realitate, este cunoscut de toată lumea! A fost preluată în multe limbi și se folosește frecvent pentru a descrie situații în care oamenii se prefac că nu știu ceva ce știu sau că știu ceva ce nu știu.

Polichinelle este o adaptare franceză a lui Pulcinella, inspirat de comedia dell’arte. Este un tip vulgar, grosolan și ghebos, născut dintr-un ou și fără nicio speranță de mântuire. Se zbate între stări și situații contradictorii, fiind când bogat, când sărac, când laș, când curajos, când slugă, când stăpân. Este un oportunist care se aliază mereu cu cel mai puternic și care nu se teme de nimic. Este un rebel și un delincvent, dar și un salvator al celorlalți. Are o voce stridentă și neinteligibilă, care îl face să pară străin de lumea din jurul său. Este un simbol al instinctelor primare și al anarhiei.

II

“Everytime we say goodbye
I die a little”...

Se spune că principalul semn al decadenței este faptul că nu se mai nasc copii, iar oamenii nu mai sunt în stare să își asume vreo responsabilitate. Preferă să trăiască într-o lume virtuală, plină de plăceri efemere și false. Nu frecventează adevărul foarte des, ci îl ignoră sau îl distorsionează după bunul plac. Bifează anumite evenimente și apoi se laudă că le-au trăit aievea. Trăim într-o societate de consum sălbatică și într-o goană violentă după resurse. Uite, man, de ce a fost necesară globalizarea.

Unii spun “Everytime we say goodbye, I die a little”, dar nu știu ce înseamnă dragostea adevărată. Se joacă cu sentimentele celorlalți, fără să le ofere nimic în schimb. Se despart și se împacă după cum le vine cheful, fără să le pese de suferința pe care o provoacă. Ei nu mor puțin de fiecare dată când spun adio, ci își ucid sufletul cu fiecare minciună.

Oamenii spun că zilele trec aiurea, că este o perioadă apăsătoare, în care trăiesc mereu cu senzația neplăcută că o să se petreacă ceva rău. Dar ei nu fac nimic pentru a schimba situația, ci se complac în pasivitate și fatalism. Nu au niciun scop sau vis în viața lor, nu trudesc pentru aspirații. Nu se bucură de frumusețea lumii sau de micile momente de fericire, ci le ignoră sau le distrug.

III

Se spune că așteptarea este o formă de tortură, atât psihică cât și fizică. Dar mulți nu știu ce înseamnă răbdarea sau speranța. Ei nu așteaptă cu încredere și entuziasm ceva bun, ci se tem de ceva rău. Nu se pregătesc pentru a primi sau a oferi ceva valoros, ci se mulțumesc cu ceva mediocru sau inutil. Nu se bucură de ceea ce au, ci se plâng de ceea ce nu au.

Polichinelle este un personaj mai actual ca oricând care ne arată cât de jos a ajuns umanitatea, cât de mult s-a pierdut din esența și frumusețea ei. El este o oglindă în care ne putem vedea reflexia, dacă avem curajul să o privim. Este o provocare la care putem răspunde, dacă avem voința să ne schimbăm. Este o lecție pe care o putem învăța, dacă avem memoria să o asimilăm. Polichinelle este un personaj care ne poate trezi din somnul ignoranței și al indiferenței, dacă avem mintea să învățăm.

De ce și-a pierdut Cenușăreasa pantoful?

Cine nu cunoaște povestea Cenușăresei, fata săracă și frumoasă care este supusă la chinuri dezagreabile de mama și surorile ei vitrege, mai ceva ca o menajeră din zilele noastre dar care reușește să cucerească inima Prințului la un bal fastuos? Este o poveste clasică a Fraților Grimm, plină de magie, dragoste și răzbunare. Dar, există și o întrebare care mă frământă din copilărie, de ce naiba Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările Palatului? Pentru cine nu știe, nemții au adaptat povestea după versiunea franceză scrisă de Charles Perrault în secolul al XVII-lea. În versiunea lui Perrault, Cenușăreasa are consilieră o zână care îi dăruiește rochia și caleașca pentru bal, iar pantofii sunt din sticlă. În versiunea fraților Grimm, Cenușăreasa are o porumbiță care îi aduce rochia, iar pantofii sunt din aur masiv. Frații Grimm au modificat povestea de mai multe ori, pentru a o face mai potrivită pentru publicul german. De exemplu, în prima ediție a cărții lor de basme, publicată în 1812, Cenușăreasa își taie unghiile și degetele de la picioare plus călcâiele pentru a încerca să intre în pantoful de aur dar nemernica de porumbiță o demască în fața Prințului. În edițiile ulterioare, frații Grimm au mai îndulcit această scenă horror și au pus surorile vitrege să facă aceste lucruri reprobabile. La fel cum se plagiază doctoratele prin unele zone crepusculare, Frații Grimm s-au mai inspirat și dintr-o poveste populară românească numită “Papucul doamnei”, care are multe elemente comune cu Cenușăreasa. În această poveste, pârâta Ileana Cosânzeana este ajutată de un cocoș fermecat să ajungă la balul țarului. Acolo, ea își pierde inocența și un papuc roșu, iar țarul, aflat prin zonă, se hotărăște să îi dea papucii. Dar hai să nu ne mai pierdem în detalii istorice și literare și să ne concentrăm pe întrebarea noastră: Cum se face că Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările rulante ale palatului?

Prima variantă ar fi că pantoful nu era chiar atât de perfect pe cât credea cocoșul, zâna sau Casa de modă care i l-a livrat online, prin Fan Courier. Poate că era prea mare sau prea mic pentru piciorul ei delicat. Poate că era prea alunecos sau avea cuie în talpă. Poate că unul avea toc și altul nu. Oricare ar fi fost motivul, Cenușăreasa a preferat să scape de el cât mai repede posibil. Și nu numai de pantof, ci și de Prinț. Pentru că, să fim serioși, prințul nu era chiar atât de chipeș și deștept pe cât se vedea el în oglinzile deformate de la Palat. Era un manelist mofturos și arogant, care se credea buricul pământului și care nu știa să aprecieze o femeie adevărată. Foarte probabil de aceea fata a lăsat pantoful și a fugit într-un picior învârtindu-se.

A doua variantă este o ipoteză bombă! Pantoful era corespunzător, dar Cenușăreasa l-a pierdut intenționat, pentru că era o criminală în serie și a vrut să-l elimine pe Prinț. Pantoful era, de fapt, o bombă cu ceas, care urma să explodeze la ora 12 noaptea. Micuța Cenușăreasă a plănuit totul cu grijă, s-a dus la bal, l-a sedus pe Prinț, i-a lăsat pantoful-bombă și apoi a fugit înainte să explodeze. Dar planul ei nu a mers cum se aștepta, pentru că prințul nu s-a încălțat cu pantoful ei, ci l-a pus pe o masă, lângă o pendulă. Așa că, la ora 12 noaptea, când bomba a explodat, i-a trecut cucul pe la ureche! Prințul a scăpat nevătămat, dar foarte stresat și confuz. Așa că, a jurat să o găsească și s-o pedepsească pentru ceea ce i-a făcut, adică să se căsătorească cu ea, pentru că și el era recidivist marital în serie!

A treia variantă este că pantoful era perfect, dar Cenușăreasa a fost prea grăbită să fugă de la bal și nu și-a dat seama că i-a căzut nefericitul de pantof. Să fim serioși, un pantof de sticlă sau de aur masiv nu e tocmai cel mai practic și mai confortabil accesoriu! E posibil să fi fost beată criță și nu a realizat că poartă doi și nu trei pantofi sau poate că avea bătături. Oricare ar fi fost starea ei, Cenușăreasa a uitat de pantof și l-a pierdut, asta e situația.

Dar, tot răul spre bine, că uite așa a venit Prințul s-o caute prin toate coclaurile. După mai multe încercări nereușite, Prințul începuse să creadă că nu va găsi niciodată fata care i-a furat inima la bal și i-a lăsat pantoful.

A găsit-o spre sfârșitul poveștii, i-a dat să probeze câțiva pantofi până i s-a potrivit unul, a luat-o de o mână, pentru că pe cealaltă i-a cerut-o, spunându-i că vrea să se căsătorească cu ea. Apoi, a plecat cu mândra la Palat, unde au avut o nuntă mare și frumoasă, la care au fost invitați și zâna, cocoșul, Charles Perrault și Frații Grimm împreună cu sora lor, micuța Lotte.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

P.S. Să fiu corect până la capăt! Ultima frază din poveste este: "Cenușăreasa, care era la fel de bună pe cât era de frumoasă, le iertă pe surorile ei și le luă cu ea la palat".

Cum să-ți alegi alarma de dimineață în funcție de personalitate, de partener și de vecini

Telefonul mobil este cel mai bun prieten al omului, chiar mai bun decât câinele. El ne însoțește în toate momentele zilei, de dimineața până seara la culcare. Nu ne mușcă, nu își face nevoile pe covor, doar ne manipulează cu notificări, reclame și jocuri. Tot el ne oferă o gamă variată de opțiuni pentru a ne începe ziua într-un mod plăcut sau neplăcut. Dacă vrei să te trezești cu o muzică ambientală, care te adoarme la loc, poți alege una dintre melodiile relaxante pe care le găsești pe Spotify. Astfel, vei putea visa frumos la vacanțele pe care nu le-ai făcut, la realizările care nu s-au împlinit sau la banii pe care nu îi ai. Poți chiar să-ți pui mai multe alarme, pentru a te bucura de mai multe reprize de somn, de muzică și de iluzii. Dar ai grijă să nu ratezi întâlnirea cu șeful, cu soacra ori cu ratele de la bancă. Sau poate că e mai bine să le ratezi pe toate. Dacă vrei să te trezești în ritm mai săltăreț, stânga unu dreapta doi, Macarena din Băicoi, poți alege una dintre melodiile energice pe care le găsești la un radio online. Astfel, vei putea face un pic de mișcare în pat, ca să o trezești și pe nevastă. Poți chiar să pui alarma la volum maxim, pentru a-i trezi și pe vecini și a le împărtăși din entuziasmul tău. Dar ai grijă să nu-ți trimită poliția, mascații sau pompierii, că e caz de GPL! (Gura prietene, liniște!). În acest caz e mai bine să scoți boxele pe geam ca să deranjezi tot cartierul.

Dacă vrei să te trezești cu știri, unde poți afla ultimele accidente, decapitări sau violuri, poți alege unul dintre posturile de radio naționale serioase. Astfel, vei putea fi la curent cu tot ce se întâmplă în lumea asta țăcănită și vei putea să constați că viața ta nu e chiar atât de rea cum ai crezut. Poți chiar să pui alarma la intervale regulate, pentru a nu pierde nicio știre și a fi mereu dezinformat. Dar, ai grijă să nu te deprimi prea mult, pentru că s-ar putea să-ți piară cheful de viață, de muncă și de sex.

Dacă vrei să te simți ca un nobil sau eventual ca un baron local, poți alege un post cu muzică clasică. Astfel, vei putea să te ridici din pat grațios ca un balerin, cu strălucire și glamour, să execuți o piruetă și să-ți saluți sufletul pereche de sub pilotă cu un sărut sfios pe dosul palmei. Poți chiar să-ți pui alarma la volum scăzut, pentru a nu deranja servitorii!

Ai putea să evadezi din confortul molatic al dormitorului calin și să te scoli turbat pe o muzică hard rock care să zgâlțâie casa din temelii. De asemenea, în completare, ai putea să schițezi câțiva pași de dans în pat, răcnind din toți bojocii și surprinzând consoarta cu un solo incendiar de saxofon!

O cale de mijloc ar fi să alegi alarma personală. Adică să-ți pui telefonul mobil în modul silențios și să te trezești când vrea suflețelul tău. Astfel, vei putea să-ți asculți propriul ritm biologic și să-ți respecți nevoile naturale. Poți chiar să-ți arunci telefonul mobil pe geam și să te eliberezi de dependența lui. Dar cine ar face asta? Cine ar renunța la cel mai bun prieten al omului?