Somewhere in Time

"The man of my dreams has almost faded now. The one I have created în my mind."

Insomnia

Există un loc care nu are nici-un nume, nimeni nu râde, nici-un copil nu se joacă. Nu e pe hartă, dar e acolo.

Despre site-urile de socializare

Acum timpul se dilată, totul se mişcă cu încetinitorul, ca într-un vis. Trenul îşi începe alunecarea încet, eu am tentaţia de a-l urma, fac câţiva paşi, suficient cât să ajung în bătaia ploii, ultimul vagon se apropie...

Bridget Jones

Hotărârea numărul 1: obligatoriu voi slăbi câteva kilograme. Hotărârea numărul 2: la fel de importantă, voi găși un prieten drăguț și sensibil cu care să ies si nu voi face vreo pasiune romantică pentru nimeni din următorii: alcoolici, obsedați de carieră, voyeuri, labili emoționali sau perverși!

Glissando

Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie...

31 decembrie 2020

Republica Pink Floyd

    Am înotat în apele experimentelor prin bucurii rafinate și unice. Grafica spațiului și a timpului a oscilat de la nebunie la liniște, cu zile obscure în inima soarelui nostalgic.

Bineînțeles că uneori mă simt puțin stigherit de faptul că ceilalți n-au avut norocul meu dar destinul e propriul caracter, cum spunea Octavian Paler în cartea sa ''Deșertul pentru totdeauna''. 

   

   Prietenul meu, un fost ofițer disponibilizat și-a deschis o firmă, o prăvălie cu de toate, a pus-o vânzătoare pe nevastă-sa, fostă inginer chimist și au făcut rahatul praf! Bine, când venea pe la mine bătea câmpii, c-o să facă, c-o să dreagă, deși eu aveam ceva experiență în privatizarea asta și l-am avertizat că va fi foarte greu cu atâtea impozite și piedici de tot felul dar ea a avut atunci o remarcă ilară, lasă, băi, și când iei teșcălăul de bani seara!

După faliment au plecat în Spania, ea ca menajeră iar el ca hamal la aeroport. Locuiau într-o rulotă abandonată, sub un pod și uneori ploaia ajungea înăuntru. Tușeau amândoi hârâind, în mare parte și din cauza că fumau prea mult. Îi auzeam la telefon cum scârțâiau ușa de la intrare care nu se închidea niciodată.

Le-am spus la un moment dat că aș veni și eu acolo dar s-au burzuluit brusc și s-au răstit la mine, ce să faci tu aici, mă, băiatule, aici se moare de foame, se mănâncă din gunoaie, rămâi mai bine la pinkfloyd-ul tău! Asta a fost invidia lor supremă, otrava urii reprimată ani în șir, rămâi la pinkfloyd-ul tău!

Foarte frumos! Asta am și făcut, am rămas în Republica mea Pink Floyd.


   Am găsit aici lucruri noi și originale, o versiune grozavă a vieții, o clipă temporară a rațiunii, cu gânduri și sentimente noi, strălucind hipnotic. M-am reinventat complet devenind fantoma mea mai tânără. 

Aici frigul este dat la o parte și domnește căldura, simt fiori de rămas bun în liniștea interminabilă, o alternativă a visului care se topește în sunetul plutitor al vântului din deșert. Suspinul agitat, de stea căzătoare și ceață mistică, senzația melancolică, aspirat de uitare.

Cineva servește în permanență, pe aleea mea, fursecuri, bezele și înghețată la cornet.

"
"Remember when you were young, you shone like the sun...''

Zilele mele de liceu erau pline de Pink Floyd și discul de vinil ''Wish you were here", pe care îl ascultam de la început până la final, că altfel nu se putea... Ce introducere grozavă și ce final memorabil!

- Aș vrea să fii aici!                                                                                                                                      - Omule, asta e o muzică din ceruri!

Irepetabil ademenitor perfect. Până în ziua în care voi înceta să mai exist.

Mai mult decât să te aducă la lacrimi, să renunți la tot și să mori pentru un moment trecător al adevărului, care te va readuce la viață, surd, orb, perfect, în Republica Pink Floyd.

Ce fotografie grozavă, amintește-mi să fiu tânăr, să las magia să înceapă într-un confort și o plăcere nesfârșită, uimitoare, uluitoare, curată, emotivă și semnificativă.

Puterea mistică a reușit să se scufunde și apoi să zboare peste cer într-un ritm de bătăi de inimă. 

Irepetabil ademenitor perfect.

Da, aici sunt acasă.

''How I wish, how I wish you were here
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl
Year after year
Running over the same old ground
What have we found?
The same old fears
Wish you were here''

Auzi, mă, mi-a spus un prieten, rămâi acolo, la Pink Floyd-ul tău!

07 februarie 2020

Care e culoarea ta preferată?

- Care e culoarea ta preferată? Care e melodia ta preferată? Care e vacanța ta preferată?

Bărbatul se apropie de un hublou al navei și privește un punct fix.
- Crezi că o să mai găsim pe cineva acolo?
- O să aflăm în câteva zile, răspunde ea, cu o voce liniștită.
- Știi de când suntem pe drum? Fix de 34 de ani și 34 de zile, reia el, după ce consultă un calendar. O viață de om. O viață de om pentru noi dar pentru ei, mai multe.
Ea se limitează să îl privească. Pentru ea, el arată exact la fel ca în momentul în care l-a cunoscut. Și ea arată la fel.
- Am plecat singuri și ne întoarcem singuri, continuă el. Deși, aspirațiile noastre au fost atinse, misiunea noastră s-a împlinit, dar parcă lipsește ceva.
Își pune fără grabă o ceașcă de ceai în timp ce aude ecoul vocii ei:
- Da, așa este.

- Care e ziua ta preferată? În tot timpul ăsta, nu am reușit să aflu. Sau poate am uitat eu sau am fost neatent.
Îți amintești de fericire? Îți amintești de copii? Îți amintești de noi? 
Care e cartea ta preferată? Care e cadoul tău preferat? Care e străduța ta preferată?
Știi, continuă el, mă tem că nu vom mai găsi pe nimeni...Oare când am primit ultimul mesaj de la ei? Consultă același calendar și constată că au trecut 3 ani. O eternitate, șopti abătut. Trei ani pentru noi dar pentru ei, 300 de ani. Sau poate trei clipe. 

Care sunt florile tale preferate? Ce îți place să faci duminica? Care este deja-vu-ul tău? 
E posibil ca ei să fi oprit mesajele de 3 ani sau poate avem noi o problemă de comunicare.

- Trei ani-lumină, adică, vrei să spui, intervine ea, cu o voce liniștită.
- La naiba, da. Timpul nu stă pe loc, s-au schimbat generații. 
- O să aflăm în câteva zile, spune ea încet, verificându-și atentă senzorii virtuali ai hologramei, programată să se repete continuu.


- Care e culoarea ta preferată? Care e melodia ta preferată? Care e vacanța ta preferată?





25 decembrie 2019

Aegroto dum anima est, spes est

   Tabere ambele în afli te însuți tine cu este luptă înverșunată mai cea 


   Există un adevăr universal pe care îl înfruntăm cu toții...fie că vrem, fie că nu. 
Totul se sfârșește până la urmă... 

Oricât am așteptat această zi, niciodată nu mi-au plăcut finalurile. 
Ultima zi de vară...ultimul capitol al unei cărți, sfârșitul unei simfonii...despărțirea de cineva drag. 
Dar, finalurile sunt inevitabile. 

Cad frunzele...închizi cartea...îți iei rămas bun. Uneori pentru totdeauna. 

Astăzi este una din acele zile. 

   Ne luăm rămas bun de la tot ce ne era cunoscut, cu un oftat de lacrimi, la răscruce de drumuri. Tot ce am făcut bun se va destrăma, viitorul e o frânghie în ardere.


O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea cauzată altora...rămâne în final a ta. 


Într-o clipă, pentru istoria, cultura și copiii mei voi fi cenușă. 


    Zeii au înnodat un fir roșu în jurul gleznelor noastre și l-au legat de toți oamenii cărora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi și încurca...dar nu se va rupe niciodată. 
Există anumite persoane care fac parte din noi și care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt șoaptele din inimile noastre. 

Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. 
Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți. 
E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple. 


   Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 
Dacă două puncte trebuie să se întâlneasca, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranță pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Sau ce putem deveni. 

Iar atunci când descoperi acea persoană care te conectează cu lumea, devii cineva diferit... 

   Solfegiul este alcătuit din 12 tonalități. Aranjate în secvențe și în timp, aceste tonalități simple creează o varietate muzicală infinită. Armonie și disonanță, tensiune și fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalități. Dacă am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic și de imens ca Universul...sau tăcut, precum o piatră. La fel de seducător ca sufletul uman. Pentru unii, muzica ridică spiritul până la nivelul unei frumuseți transcendente. 
Alții, pur și simplu aud frumusețea din Univers. 

   Pământul, în timp ce se rotește emite o frecvență, o notă muzicală, la 7.83 hertzi. 
Dar, această frecvență se modifică puțin, din motive necunoscute. Unii spun că exploziile solare sunt cauza sau tulburările electrice din atmosferă. Dar poate există o explicație mai simplă. Poate sunetul planetei este influențat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafața ei, fiecare dintre ele producându-și propria muzică, adăugând propria lor armonie... 

E și așa destul de greu să pierzi pe cineva, dar imaginează-ți cum e să nu ai răspunsuri. 

   Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare...O completă amnistie de suspiciune și tragere la răspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat, o promisiune a renașterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învăța din greșelile trecutului, în vreme ce, toți ceilalți suntem condamnați să le repetăm... 


   În fața mea s-a sfârșit vara, a pierit toamna și acum se-ntinde iarna. Cu siguranță iarna vieții. 
La fel ca în memorie, stai între lumea reală și fantezia mea. Dacă aș putea fi aproape de tine, dacă aș putea fi acolo unde ești tu, dacă aș putea să mă întind și să te ating...Să te aduc acasă. 
Există oare o cale să te găsesc? 
Există vreun semn ce-ar trebui să-l știu? 
Există un tren pe care să-l pot lua ca să te aduc acasă? 

   Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 
Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, Adrasteia mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 
Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. Știu un loc în care nimeni nu plânge. 


Asta este viața reală? Este doar fantezie? Doar atât? 
Prins în alunecarea pământului, fără posibilitatea de a scăpa de realitate. Visele sunt reale atât cât durează. Și nu trăim în vise? 

Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie... 


   Iertarea păcatelor este forma cea mai puternică de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aș da orice... 
Orice pentru incă o zi... 
Pentru incă o oră... 
Doar un singur minut! 

Nu voi spune să nu plângi, fiindcă nu toate lacrimile sunt rele. Vreau doar să te mai țin în brațe o dată, înainte să devin o amintire... 

Nimeni nu va dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 
Nimic de pierdut și nimic de câștigat. Eliberat de de a mea tristă prietenă, Insomnia. 
Există doar o lampă pe stradă, de pază sufletului meu în aerul dimineții, un partener tăcut care așteaptă ca și mine zorile. 
În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. 
Și tot ce văd eu, e că suntem amândoi, împreună. 

Închid ochii și nu mă mai gândesc la nimic.
Nimeni nu știe unde sunt...
Nimeni nu poate să dea de mine...
E perfect...
E secunda perfectă. 

28 septembrie 2019

Sindromul (12)

Eram în baie și la un moment dat îmi vine rău. Strig răgușit: 
- Alooo, adu nitroglicerina! 
- Să sting lumina?! 
Situația era disperată. Pe întuneric, mi se încolăcise furtunul de la duș pe după gât iar bucile mi se lipiseră ca ventuzele de fundul căzii. Mâna stângă nu mă ajuta defel și îmi țâțâia curul de frică, ba mă stropea și apa fiartă peste mutră!
M-am târât ca un varan spre robinete dar fără un rezultat favorabil și îmi ieșiseră ochii din cap ca la melc din cauza nenorocitului ăla de furtun care mă strangula de gât, ca șarpele cu clopoței, dar nu de clopoțeii lui îmi ardea mie acum. Am împins patinând cu un picior para dușului care îmi fâlfâia agresiv pe la părțile delicate și am răcnit în agonie:
- Vino repede că mor în baie!!
- Iar s-a anunțat ploaie? 
- Ajutor, vinooo, hai!!!
- Mă duc să îți fac un ceai.



Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn de la divinitate, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten pe faianța udă unde am executat un șpagat de-a-n boulea și am nimerit cu fruntea în buza veceului, care m-a trimis în lumea viselor și a nenorocitelor de sindroame.


                                              
                                                   Sindromul (12)


Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!

                                                        
                                                             I   
   Am venit acasă mai pe seară cu Busuioc și l-am găsit pe tata în fața marchizei, cu un chiștoc de Snagov, că așa obișnuia, suda țigară de la țigară, câte două nenorocite de pachete pe zi. Nu ne-a crezut că avem bilete de voie așa că i le-am arătat, ștampilate frumos și cu semnătura originală a doctorului, dar nici așa nu ne-a crezut, drept pentru care am lăsat-o baltă.
Busuioc avea mare talent actoricesc, dăduse examen la Institutul Teatral și nu luase dar făcuse o impresie grozavă. La proba de dicție, după ce-a recitat un fragment din Othello în limba rusă, scena cu batista, Desdemona, davai zdreanța! Cacaia zdreanță, Otielo?! l-au pus să facă ceva spontan și le-a venit la ăia ideea tâmpită să facă ăsta ca becul! Busuioc a dat să iasă din sală și comisia l-a strigat, alo, ho, ce faci dom'le, unde pleci? Păi vă las pe întuneric!

L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.
Am mâncat și ne-am băgat la somn, dezamăgiți de lipsa definitivă de interes a tatălui meu pentru noul nostru album, compus în infirmerie, cu două chitări și o tobă improvizată.

                                                         II
   A venit și prima zi de tragere, un eveniment mult așteptat, atât de noi cât și de ei, un moment de neuitat. I-au încolonat pe soldați de la ora 4 noaptea, că era drum lung până la Poligon și i-au dus numai în pas de defilare, prin tot orașul, așa, la caterincă, iar pe unii i-au băgat prin apa Buzăului, că după aia ne-au umplut infirmeria cu bronșite, de la apa rece dar asta e o altă poveste.
Eu și Cristi am mers cu salvarea, ca boierii, ba am tras și un pui de somn pe targă, respectiv pe canapea. Aveam la noi un termos cu supă de pui, din plicurile alea sârbești de la polonezi aduse de ruși, plus două căni de campanie.

   Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din puntajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.


Ne-au dat AKM-ul să tragem în ''mama și copilul''. Pe mine mă strigă Sperilă, băăă, să pui cătarea la 2, eu mă întorc nedumerit și toți se aruncă disperați la pământ, în frunte cu Sperilă. Ridică arma, mistrețule, că ne omori pe toți! Am ridicat pușcociul și îl văd pe Sperilă cum aleargă la mine mâncând pământul. Se uită la armă, se uită și la mine contemplativ și reglează niște chestii, el știe ce.



Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușca lângă mine, frumos, pe iarbă.
După ce au terminat toți, vine Sperilă să vadă țintele cu ochii lui, apoi îmi cere cartușele. Le caut prin iarbă și îi dau două. Unde sunt restul, zice. Păi nu le-am tras, că am doborât țintele. Se uită el în încărcător, gloanțele erau acolo. Se închină cu o mână iar cu alta le pune într-o pungă. Îmi ia și arma și mi-o dă pe a lui, că cică a mea trage mai bine! 
Asta înseamnă să lași pușca dracului în rastel, să stea liniștită acolo, plină de păianjeni și să n-o tot freci zilnic, cu tot felul de uleiuri și unsori!

                                                     III
   La unitate ne ia doctorul în primire, că de ce îl ținem pe Busuioc de 3 săptămâni?! Are gripă, spun. Are o p....Mâine să-i dați drumul! A doua zi, Busuioc era tot acolo, că jucasem fotbal seara și își rupsese un picior. Jucam fotbal doi cu doi pe coridor iar ușile erau porți și dăi și rupe, că nu puteai să driblezi în spațiul ăla mic cu mingea de handbal, așa că trăgeai în pereți, în tavan și unde nimereai. Am spart nu știu câte becuri și geamuri iar tavanul era ''tapetat'' cu sute de forme sferice, că s-a uitat odată doctorul ca Gânditorul de la Hamangia și nu a înțeles nimic! Zice, să zugravim neapărat la primăvară, ce p... mă-sii s-o fi întâmplat?!

Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alegătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.


                                                        IV
Aveam câțiva ofițeri ciudați. Ne trezim cu unul pe la 11 seara când ascultam AC/DC la maxim cu sticla de coniac pe masă. Nu știu cum intrase că era cheia la mine. Omul ne zâmbea amabil dar noi înghețasem în bocanci. Zice blând, eu când sunt de serviciu dorm în patul doctorului.
Ne uităm unul la altul, care pat, ăla de consultații? Mă rog, îi așezăm noi acolo o pernă, ii dăm și o pătură, își pune ăla tacticos halatul alb, boneta și stetoscopul după gât, noi ne crucim dar îl lăsăm în plata lui. Ne roagă să-l trezim până să vină doctorul...Foarte bine, fiecare cu damblaua lui.

                                                          V
   Eu mă duc în cabinetul dentar să compun cu Busuioc câteva piese de neuitat, cum ar fi ''Sfioasa Andromaca'' și ''Unde mă duci, bestie!'' și pe la 2 noaptea bate cineva violent în geam de ne-a sărit inima din loc și sticla din mână. Arată-te la fereastră, tună vocea, zgâlțâind balamalele! Eu îi spun lui Busuioc să deschidă el, că era singurul treaz și asta face. Ce sunt urletele alea, întreabă OSU, că el era. Ne pregătim pentru un cenaclu literar-artistic, e spontan Busuioc. Ce cenaclu, bă, cu zbieretele astea?! Sunteți nebuni?! A plecat apoi să colinde și pe la alții, în timp ce Busuioc a stins lumina și a început să cânte un bluzan, acompaniindu-se la chitară: 
''Prin câmpia cea eternă, 
Trece Shakespeare c-o cisternă!''

23 septembrie 2019

Sindromul (11)

   Bărbatul se întoarse acasă târziu în seară, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și la ceilalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.
Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.

Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.




Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința. 
Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!  

Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.

După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper. 
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.


Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat. 
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.

Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate. 
Sindromul îi revenise.

16 septembrie 2019

Pariul

   Aveam un încarnat de coleg în liceu care se ținea scai de mine, ca boala de omul sănătos și mă tachina perseverent cu diverse întrebări capcană despre muzică: că la ăia cine cântă, discul ăla e cu sau fără Ozzy și așa mai departe, tot felul de mizerii.
Era pe vremea cand oamenii erau convinși că Peter Frampton a descoperit penicilina iar Jeff Beck a inventat...becul! La radio, E,L&P se ''traducea'' Emerson, lacul si palmierul iar la tv cânta Lily Bulaeva, Gigi Marga și Baba Vanga!

Într-o zi, a prins băiatu' ăsta tupeu și m-a contrazis cu obrăznicie în legătură cu anul apariției unui album, Peter Frampton Comes Alive! El, că e din '77, eu, că-i din '76! Ca să nu ne încăierăm, zic sa aplanez conflictul, și, fiind mai sadic de felul meu și ranchiunos îl provoc să punem pariu, ca să se-nvețe minte o dată pentru totdeauna! Pe o sută de lei. Pe vremea aia erau bani mulți, pentru niște liceeni dar Sonel ăsta, că așa îi spuneam, avea bani, dă-l încolo, că tac-su era Primar nu știu prin ce comună fruntașă pe județ. Am fost la el acasă odată și mi-a arătat cartușele de Kent și sticlele de whisky, aliniate într-un sertar secret, plus un carnețel unde erau trecute niște liniuțe. Îl întreb, ce dracu e porcăria asta, dihorule, scriere cuneiformă? Nu, mă, spune el, așa ține tata evidența, astea de sus sunt țigările și astea de jos sticlele! Foarte frumos, zic, și de ce rânjești ca o salamandră? Pen' că eu șterg câte o liniuță și iau un pachet! Bun, ești deștept nevoie mare, hoțule, râd și eu.

   În fine, să revin la pariul ăla, ia fii atent, venim amândoi a doua zi la liceu, eu zâmbind malițios și vorbim cu alt coleg, Nicu apevistu, pe post de arbitru, să ne țină nenorociții ăia de bani. Eu, o sută, el, o sută. 
Da, ia zi, Sonele, ce dovezi ai bre și scoate ăsta un ditamai ziarul cu poza afurisitului de disc pe el, bla, bla, bla, bla și anul lansării...1977! 
Hopa, zic eu, ești tare de tot, mă băiatule, apoi încep să râd din toată inima!
Râzi, tu, râzi, se enervează el brusc, dar acum nu te mai dai mare că le știi tu pe toate!
Între timp, eu filez tacticos și cu încetinitorul dintr-o sacoșă, tocmai discul cu pricina, original, dublu album, A&M Records, 6 January 1976. Ba avea și discurile înăuntru. De pe copertă, Framton zâmbea parcă în bătaie de joc cu chitara în mână iar pe mine m-a bufnit iar râsul. 

   
   N-am scăpat de mutra lui Sonel nici după aceea, mă tot căuta pe la poartă dar nu m-a mai contrazis niciodată. I-am pus muzică ''de plecare'', Yes, King Crimson, Gentle Giant dar rezista cu îndârjire, ca rușii la Stalingrad, deși îl treceau toate apele iar pe mine începuse să mă doară capul la Ummagumma. Mai târziu mi-am dat seama că lui chiar îi plăcea genul ăsta de muzică, ba mi-a cumpărat și niște afișe, pe care le aveam pe peretele de la dormitor, cu Emerson, Lake&Palmer, David Bowie și Led Zeppelin, cu 25 de lei bucata, bani pe care i-am dat degrabă pe o sticlă de lichior Havana Club, din aia in cutie de carton, ca să sărbătorim isprava. 

   De ziua mea a adus o sticlă de whisky după ce ștersese cu guma o cuneiformă d-aia din carnețel, mai eram cu două fete și a încercat să facă o impresie spectaculoasă, să intre cu tava pe sus, ca un chelner versat și știi ce se întâmplă când vrei să faci pe grozavu', a băgat piciorul pe sub covor și s-a împiedicat ca un bou, tava s-a dus dracu în sus și paharele s-au făcut praf. Sticla n-a avut nimic.

Nenorocitele alea de pahare erau o problemă mare, pentru că erau din serviciul de cristal al lui maică-mea și făcea moarte de om dacă afla că le-am paradit, așa că l-am trimis pe Sonel să cumpere alt serviciu de cristal, identic, idem și la fel. S-a dus săracu, nu-ș de unde dracu a luat 400 de lei și până la ora 4 a venit cu ele. Nu semănau perfect dar maică-mea nu a băgat niciodată de seamă. Între timp, eu le băgasem p-alea sparte în sobă, arză-le-ar focul, că atât m-a dus capul în momentul ăla, că ziua mea era tocmai în buricul iernii, când e gerul mai al dracu și soba duduie.

De băut, n-am prea băut, ce beam noi pe vremea aia, așa, dădeam un pic pe la nas dar am ascultat voioși tot albumul Peter Frampton Comes Alive! 

"Oh baby, why are you lying to me?"

03 iulie 2019

Sindromul (10)

   Am ajuns la amărâta aia de cale ferată pe la ora 11 noaptea. Era o ceață nenorocită că rezemai bicicleta de ea, nu vedeai nici la doi pași. Am ciulit urechile dar nu se auzea niciun tren, așa că am traversat pe repede înainte, sărind peste șine ca un popândău încolțit, bazându-mă pe proverbul popular, ''prost să fii, noroc să ai!'' Am scăpat și de data asta și până să-mi trag sufletul, am vazut în depărtare Infirmeria înconjurată de o vâlvătaie portocalie. Un incendiu, exact asta ne mai lipsea...

Sar pe betonul ud și mă strecor printre tufișuri, ca borfașii, să miros iarba de la rădăcină. Întru direct pe ușă ca să-i scot pe nenorociți afară, să nu ardă ca șobolanii. Nu mirosea a fum, așa cum mă așteptam, ci a medicamente cu un iz discret de țuică de prună! Mă duc în salonul bolnavilor și găsesc ușa baricadată. M-am gândit că ăia sunt deja pe post de frigărui la grătar și forțez ușa. Cu mare greutate și înjurături, sunt lăsat să intru. Ce se întâmplase? 
Iată evenimentele senzaționale care au avut loc în acea noapte:

                                            
                                                      II


La ora 9:35, chiar după stingere, sergentul Capră Petrică, internat la noi, a ieșit afară, să fumeze un Carpați. A observat o lumină portocalie deasupra clădirii, colorând intens ceața. Deși lumina persista încă, după vreo 10 minute s-a dus să se culce, crezând că e vreun planton care se joacă cu lanterna. 

La ora 9:45 soldatul Dorel Tilihoi s-a deplasat către spălător dorind să-și facă necesitățile. Locul se află la capătul celălalt al clădirii așa că avea de străbătut tot holul. Pe la jumătatea drumului a sesizat că în spatele lui se află o siluetă întunecată, neagră, lipită de perete. Avea o înălțime de circa 1,90 - 2 metri dar din cauza întunericului nu se vedea niciun detaliu, mâini, picioare sau cap.
A strigat: Care ești, bă, acolo?! Nu a primit niciun răspuns și de frică s-a întors în dormitor. 

Peste vreo 5 minute a ieșit iar, că făcea pe el și a văzut silueta din nou, de această dată lipită de geam. E bine de știut că geamurile au obloane care se închid peste noapte. S-a întors din nou în dormitor și le-a povestit celorlalți ce a văzut dar acestia au făcut mișto de el și au râs. A ieșit abia peste 10 minute și cum nu a mai văzut nimic, de această dată a mers direct la veceu în pas vioi. Până să ajungă acolo, a sesizat mișcări de trupe în spatele lui și a văzut arătarea neagră, de vreo doi metri, care se mișca greoi. Nu a văzut dacă avea picioare dar a remarcat două brațe în formă de paranteze, cu gheare lungi, care atârnau pe lângă corp și coarne pe cap, îndoite spre spate. Mișcarea nenorocitului semăna cu cea a cosmonauților care, cică, ar fi ajuns pe Lună. În acel moment, soldatul s-a speriat rău de tot, a rupt-o la fugă și s-a închis într-o cabină. Cum arătarea venea drept spre el, s-a urcat disperat cu picioarele pe tron, iar când a auzit ghearele râcâind la ușă s-a căcat pe el de frică la propriu! Urletul lui a fost auzit tocmai din salon unde au zbârnăit obloanele de la geamuri, care s-au deschis singure, inexplicabil, cu ferestre cu tot, lăsând să intre înăuntru vântul rece și apoi s-a luat lumina.






                                               III


Bolnavii s-au speriat groaznic și au ieșit buluc pe coridor să vadă ce dracu se întâmplă și cine se ține de glume proaste în toiul nopții. Au zărit silueta la capătul holului, înaltă până la tavan și Cristi, mai curajos, a aruncat înspre ea cu o sticlă de bere Gambrinus. Din cauza întunericului nu au văzut dacă a nimerit-o între coarne dar au auzit clar un miorlăit care le-a înghețat sângele în vine. Au intrat cu toții valvârtej în dormitor și au baricadat ușa cu paturile metalice. Fiindcă obloanele erau deschise, au văzut cu spaimă cum toate luminile din Unitate se sting pe rând, una câte una, într-o liniște prevestitoare de rău, iar o ceață portocalie a cuprins cazarma ca într-o gheară.

Cristi și-a luat atribuțiile în serios și a ordonat să fie inchise ferestrele și să se aprindă o lampă dar chiar atunci au văzut o umbră mare afară care fugea cu pași greoi, de parcă era scafandru. Au lăsat obloanele și le-au legat cu sârmă de covrigi ca să țină mai bine. Pe dinafară se auzeau râcâieli și miorlăituri sinistre, de parcă însuși dracul încerca să pătrundă în cameră și să le devoreze sufletele. 
Tocmai atunci m-am găsit să bocănesc și eu la ușă, bătând cu pumnii și picioarele, reușind să-i sperii și mai rău.


                                                   IV


   După o oră de acalmie relativă, ipoteze, supoziții și explicații, sergentul Capră a luat brusc taurul de coarne si o cârjă în mână și a spus cu dârzenie: Veniți doi inși după mine, că-i pocesc eu moaca lu' maimuțaru' ăsta! A ieșit primul pe ușă și după cinci pași a ridicat cârja ca să-i dea lu' ăla în cap, după care a rămas așa, ca o statuie, paralizat de la buric în sus și de la buric în jos, de parcă fusese trăznit. 

Eu și Cristi am încercat să intervenim dar n-am putut să ne mișcăm, ba nici să gândim, rămânând la fel de țepeni ca sergentul. Am văzut umbra aplecându-se să-l cerceteze pe Capră și apoi a dispărut în salturi laterale, iar noi abia după aceea am putut fugi înăuntru să-i chemăm și pe ceilalți dar aceștia n-au venit, de frică. Cristi a scos un briceag și a zis că îl omoară pe ticălosul ăla indiferent ce dracu e!

Mai târziu, soldatul Buhuși a spus că a văzut umbra dispărând, ca un om care fuge prin apă, aplecându-se mult într-o parte și alta dar nu ca un urs sau un alt animal, că văzuse urși destui. Parcă plutea, când pe un picior, când pe celălalt...

Dintr-o dată a început unul să strige: ''Săriți, văleu, că a murit sergentul!" 
Așa era, îl uitasem pe hol, că parcă eram la balamuc!
L-am apucat pe Capră de craci vreo doi-trei inși si l-am târât în dormitor unde l-am depus pe un pat. Avea ochii deschiși și privirea fixă, ca o scrumbie afumată. Nu am putut să-i descleștăm mâna de pe cârjă și din acest motiv ne-a fost frică să-l înviorăm cu vreo două-trei perechi de palme.

După circa zece minute de la înspăimântătoarele întâmplări, sergentul a început să-și revină. Și-a descleștat mâna și cârja a căzut dracu pe podea, apoi a zis că nu-și mai amintește nimic din clipa în care a ieșit pe ușă. 

Bineînțeles că nu a mai dormit nimeni în noaptea aia, am comentat evenimentele recente în fel și chip, zgâindu-ne îngroziți unii la alții!

Spre dimineață a revenit curentul și s-au aprins becurile, provocând mai multe țipete isterice. Afară dispăruse și lumina portocalie și ceața aia nenorocită.


                                                       V


   Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l caut pe soldatul Tilihoi Dorel, care dispăruse de la ora 10 la spălător. Peste tot erau uși încuiate și ferestre zăvorâte, așa cum le asigurasem cu mâna mea.

Pe de altă parte, nedorind să mai petreacă în Infirmerie încă o noapte de groază, 12 din cei 15 bolnavi au fugit încă de dimineață pe unde au apucat. După vreo două zile i-am dus de bunăvoie cu autobuzul la Săpoca.


   Pe la ora 7 a venit doctorul, supărat nevoie mare. Ce-ați făcut, mă, tâmpiților?
Ce e debandada asta? Ne-a luat de perciuni, așa cum obișnuia adeseori și ne-a dus în biroul lui. Peste tot erau ștampile d-alea mari cu MINAT! Chiar și pe pereți și pe dulapul cu medicamente și în sala de mese, peste tot! MINAT, MINAT, MINAT! Au intrat ''spionii'' ca-n brânză, zice el, poate or fi luat și steagul unității dar la voi nu mă așteptam să fiți așa de blegi! 
Degeaba am protestat noi că au venit extratereștrii cu coarne întoarse și OZN-uri portocalii, ne-a tras câte o scatoalcă după ceafă și ne-a trimis să luăm vopsea albă ca să acoperim repede nenorocitele alea de ștampile!

Foarte bine, nu am putut explica cum dracu au intrat spionii ăia în Infirmerie și mai ales cum au ieșit, lăsând totul încuiat pe dinăuntru dar colac peste pupăză, l-am găsit într-un final pe soldatul Tilihoi Dorel, tot la veceu, închis în cabină și cu centura de gât!
Adormise, săracul. 



Mai târziu, am aflat că băieții care ne ''bântuiseră'' făceau parte din temutul Batalion 404 sau ''Comandoul lui Truțulescu'' de la cercetare - diversiune, care se strecurau în unităţile militare pentru a le vâna vulnerabilităţile!

Ținta ăstora, în afară de a ''mina'' tot regimentul, era să captureze steagul unității, care era păzit cu prețul vieții de mai mulți soldați înarmați până în dinți! Se spunea că dacă o unitate rămâne fără steag, poate fi chiar desființată!

Din motive necunoscute, unitatea noastră nu a fost desființată!

20 iunie 2019

Sindromul (9)

   Era o sărbătoare, nu-mi mai aduc aminte care dracu era și cum stăteam singur ca de obicei, că noi aveam o înțelegere, de Paște și de Crăciun eu rămâneam la Unitate iar Cristi își lua permisie, iar după aia plecam eu ca boierul câte 6 zile, că cică mă sacrificam...În realitate nu era chiar așa tragic, pur și simplu nu agreeam sărbătorile în familie pentru că veneau toate neamurile și nu-mi plăcea nici mâncarea, nici atmosfera, era plictiseală la greu și așa mai departe. 
Totodată în cartier se petreceau scene apocaliptice, guițau porcii, se ascuțeau cuțitele mari de înjunghiat, erau dăre de sânge pe zăpadă, fumul de la focurile de lemne se amesteca cu ceața și preferam să plec dracu la un nenorocit de film ca să scap de teroare, însă când mă întorceam puțea a carne fiartă și șorici pârlit și alte ''porcării'', că dacă îți făceai analizele ieșeai 75% porc! 

De Paște, ce să zic, eu și oaia! Eu și oaia n-am fost niciodată prieteni. Am fost odată la niște rude cu nevasta, nu știu ce naiba a fost în capul nostru și n-am mâncat nimic, păi de unde să bănuim noi că de Paște ăia au făcut mâncarea tradițională?! Dăăă? De unde să știm? Nici brânza de oaie din plăcintă n-am mâncat-o. Se poate spune fără exagerare că am facut-o de oaie! Nu ne-au mai invitat niciodată ăia, așa de rău s-au ofticat pe noi, sau nu ne-am mai dus, nu mai știu, că noi mâncam pizza de sărbători la un restaurant și după aia mergeam la un teatru sau la film.

   În fine, mi-aduc ăia un bolnav, că cică a fost la cules de roșii și a mâncat în neștire deși i s-a spus că sunt stropite. Deduc de aici că era în ajunul unui Paște târziu. Și avea ăla niște simtome nasoale, convulsii, crampe și arăta la față ca un rahat așa că i-am făcut repede un intravenos și am chemat salvarea din parcul auto. Salvarea noastră a fost că a venit imediat, l-am urcat pe dobitoc în spate și eu cu el, și am plecat în trombă. La intersecție, șoferul o ia la stânga și încep să-i bat disperat în geam: ce faci, mă, tâmpitule, acolo e Ploieștiul, întoarce dracu și ia-o la dreapta! În timpul ăsta bolnavul făcea spume la gură și dăduse ochii peste cap, așa că am trecut la resuscitare. Ajungem noi la Spital, după 5 minute și îl duc direct la urgențe, pe masă. Doctorul de acolo țipă la o asistentă să-i facă un intravenos dar apuc să-i spun că i-am făcut deja. Când, mă întreabă? Acum 10 minute! Bun, s-ar putea să-i fi salvat viața!


Atunci m-am dumirit eu că la Spital mai erau câțiva mâncători de roșii stropite, de la alte unități, care erau în stare critică. N-am mai stat să pierd vremea că n-avea rost și viața-i scurtă, așa că am plecat la Unitate. Am uitat să precizez că doctorul nostru ne-a pus în vedere încă de la început să nu-l deranjăm niciodată cu telefoanele! Dacă e o urgență, duceți-l la spital iar dacă e mort, la morgă!

Dimineață vine căpitanul Sperilă la mine, să mă deranjeze pe la ora 10, că era OSU (ofițer de serviciu pe unitate). Descui ușa și mă burzuluiesc la el, ce-i domne la ora asta? Bă, hai că-i nasol tare, cică a murit ăla pe care l-ai dus aseară! Păi l-am lăsat stabil. Nu știu, hai acolo!
Mă îmbrac eu regulamentar și plecăm. La un moment dat, se oprește Sperilă și se uită lung la mine. 
- Bă, tu de când nu te-ai mai bărbierit? 
- Asta e marea problemă? 
- Să-mi aduci aminte când ne întoarcem să te bag la arest, se înăsprește el! 
- Nu zău, și cine mai rămâne la Infirmerie, că sunt singurul sanitar din Unitate! Dacă ții neapărat, uite colo casa unde stau, mă duc o fugă să mă barbieresc! 
Căpitanul și-a făcut o cruce mare și n-a mai zis nimic. Ajungem la spital și mergem direct la etajul 4, la reanimare. Totul era vraiște p-acolo, ca după război, perfuziile date la o parte și numai cearșafuri peste cap!
Hai că ne-a luat dracu, zice căpitanul, ce-i spun eu mâine comandantului? 
Asta îi păsa lui, ce-i spune mâine comandantului! 
Vine doctorul și dă noroc cu mine. Observ în treacăt că și el e cam nebărbierit. Zice, domnule ofițer, bolnavul vostru a scăpat, e în salon bine-mersi, să-i pupi mâna băiatului ăsta că i-a salvat viața. Doar el a scăpat pentru că sanitarul a procedat ca la carte. 

În fine, de pupat mâna nu aveam pretenții dar nici măcar o nenorocită de bere la halbă n-a dat domnul Sperilă
M-am ales cu o diplomă după vreo două săptămâni și m-a scos comandantul în fața regimentului ca să mă dea exemplu. Că eram cu boneta pusă invers și cucul la spate nici nu mai contează...

Peste vreo două săptămâni, doar ce se innoptase, vine Sperilă la mine să-l ajut să arunce doi saci de cartofi peste gard. Nici te rog, nici noapte bună, nici mulțumesc! I-a urcat într-o mașină și dus a fost.

 
-